Motto: "Constiinta asta de care vorbesti... nu-i chiar asa, un obiect de plastilina, s-o modeleze cine cum vrea, si s-o coloreze dupa forma si culoarea momentului. Nu vorbesti chiar c-o ignoranta..." [ "Nu e tuica din care sa te imbeti mai repede decat tuica proasta...]
Adevarul. Ca orice, cand se dezbraca de haine, conventie sociala menita sa acopere ceea ce numai putini au voie sa stie (si intra intr-o altfel de relatie, mai..profunda), devine mai urat, mai neplacut, iar consecintele sunt greu de acceptat, si si mai greu de suportat…
Am vazut un film, pe care mi l-a recomandat Radu acum ceva vreme. Un film despre barbati, despre relatii, despre cum incep si cum se termina, despre minciunile pe care ni le spun oamenii noua, fetelor, de cand suntem mici si pana ne pacaleste cineva sau ne pacalim singure si ne maritam. Filmul, ca poveste, e o porcarie. Personal, recunosc, nu am retinut numele niciunui personaj, si nici nu am priceput ce s-a intamplat cu fiecare, la sfarsit. Totusi, ideea care sta la baza scenariului e cat se poate de adevarata.
Toti, sau mai precis, toate ne lovim de anumite adevaruri universale, pe care incercam sa le ignoram, cat putem, iar atunci cand nu mai putem, spunem ca a fost doar o exceptie, si ca lucrurile « in regula » sunt « pe vine ». Si ne protapim langa telefon, calculator, etc, bla bla bla. De fapt, nu e o exceptie. Noi suntem regula. Exceptiile sunt alea care incearca sa ne bage pe gat povestile lor siropoase cu final fericit, in care printul mereu se intoarce acasa la printesa, si ei traiesc fericiti pana la adanci batraneti. Desigur, pentru ca lumea sa nu se opreasca in loc, fiecare are o cunostiinta, care stie pe cineva, care are un prieten, al carui vecin a trait o asemenea experienta. Si astfel, farsa merge mai departe, si oameni nevinovati ajung sa creada ca fericirea unora pe care nu-i cunosc e confirmarea fericirii care se va rasfrange si asupra lor, ca o beatitudine a globalizarii la nivel interpersonal. Daca unii sunt impliniti, inseamna obligatoriu ca vor fi toti, mai devreme sau mai tarziu, nu ?
Ei, nu e chiar asa. Imi amintesc de o discutie pe care am avut-o acum cateva zile cu o prietena, care imi spunea, foarte convinsa (desi voia sa cred ca glumea), ca ea la 25 de ani se va casatori, la 28 va avea primul copil, la 29 al doilea, iar la 30 al treilea. Lasand la o parte argumentul medical, cum ca nu este posibil sa faci 3 copii in 3 ani, m-a amuzat ca dupa ce mi-a insirat aceste date, si am intrebat-o « Da`de unde stii ca o sa te mariti fix la 25 de ani ? ». Ea s-a contrazis, parca nefiind aceeasi persoana cu planuri fixe de mai sus si a replicat prompta « Nu stiu, cum vrei sa stiu eu cand o sa ma indragostesc ? ».
Noi, fetele/femeile suntem foarte sucite. Vrem copii, casatorii fericite, case cu perdele portocalii si bai in nuante pamantii, prosoape mov si lenjerie de satin. In acelasi timp, vrem sa traim o iubire de vis, perfecta, de invidiat, si, cireasa de pe tort, vrem sa avem si cariera de succes, si, daca se poate, toti sa ne intrebe « Oare cum reusesti ? ». Ei, nu reusesti. Pentru ca daca le ai pe toate, in primul rand, asta nu inseamna ca esti fericita, in al doilea rand, nu toate se imbina armonios, de fiecare data. Regula, nu exceptia, este ca daca ai si sot, si copii, si casa, si cariera, cel putin una dintre ele nu merge cum trebuie. Ori copiii sunt neglijati, ca nu ai timp, ori sotul te inseala, ori relatiile dintre voi s-au racit, ori cariera e pe muchie de cutit. Mitul tinerilor insuratei fericiti, care nauceste atatea tinere fete pline de iluzii, pe mine personal ma umple de draci. Pentru ca am vazut atatea contraexemple, incat e clar care e regula si care e exceptia. Am vazut, desigur, si situatii fericite, insa e ca si cum ai cauta acul in carul cu fan. Nu poti sa pariezi pe existenta lui Mos Craciun. Poate ca el exista, dar nu e bine sa risti sa pierzi tot ce ai in buzunar pe ceva mai degraba improbabil, caci riscul e prea mare ca sa se merite.Ramai falita si nefericita. Plus ca, si daca ar exista, s-ar putea sa nu fie exact cum iti inchipui tu ca este, si sa nu te alegi cu cadoul pe care l-ai visat. Si poate nici nu e de la Polul Nord...
Sa va explic, rational. Ca sa iti permiti sa faci copii, trebuie sa poti sa le oferi un trai decent. Pentru asta, trebuie sa faci mai intai o facultate, pe care o termini aproximativ la 22 de ani, plus master inca 2 ani,si apoi sa muncesti cat sa avansezi in cariera, astfel incat sa ai un salariu care sa acopere cheltuielile pe care le presupune cresterea unui singur copil... Problema e ca pana ajungi sa castigi cat sa-ti cresti plodul, deja esti cam batrana ca sa te reproduci in conditii propice, plus ca la al doilea sau al treilea deja risti foarte mult....
De fapt, pe mine ma deranjeaza pentru ca nu inteleg : ce e cu obsesia asta « vreau sa ma marit » sau « vreau sa fac un copil » ? De ce sunt ele cunoscute ca mijloace sigure de a intregi fericirea oricarei femei ? De ce exista femei care isi doresc sa se marite cu orice pret, chiar si cu un nenorocit ? De ce sunt femei care ar face un copil indiferent de situatie, chiar si fara sa-l aiba langa ele pe cel care a contribuit cu spermatozoidul buclucas (a.k.a. dracusoru` care-si baga coada unde nu-i fierbe oala) ?
Am vazut acum ceva vreme (din pacate doar la tv, caci nu traiesc in Bucuresti, iar asta e unul dintre motivele pentru care regret) fragmente dintr-o piesa de teatru cel putin geniala : « Dragostea dureaza 3 ani ». Nimic mai dureros de adevarat. Filozofia adevarata si sordida a vietii de cuplu, la orice varsta si la orice nivel. Cu amendamentul ca, dupa parerea mea, trei ani e o durata idilica (eh, ce vreti, in arta totul este exagerare, pentru ca finalitatea este, totusi, estetica...). Ceea ce voiam sa subliniez este ca, stiintific vorbind, cu sondaje si studii de caz, dragostea asta de care vorbiti voi asa cu patos are o durata penibil de determinabila chiar inainte ca cei doi sa se cunoasca. Ea depinde, desigur, de tipul comportamental si de firea fiecaruia dintre cei doi [ ideal ar fi un flegmatic si un melancolic, nu-i asa ? :)) Adica indiferent ce probleme ar avea, lor n-o sa le pese, deci ar putea la fel de bine sa considere ca nici nu le au...]. Insa indiferent de situatie, iubirea nu e eterna. Nu a fost si nu va fi. Chiar si la filmele lacrimogene, chiar si in romanele siropoase, chiar si in interminabilele si enervantele telenovele, dupa ce se trage cortina si apare apoteoticul « The end » (The Happy End), noi presupunem ca ecranul se face negru doar ca sa-i lasam pe ei singuri. De fapt, majoritatea problemelor apar cand s-a stins lumina... V-ati intrebat vreodata ce s-a intamplat daca eroii filmului preferat (unul cu sfarsit « glorios ») dupa ce s-a terminat filmul ? Noi presupunem ca au trait fericiti pana la adanci batraneti, dar, de fapt, cine e suficient de naiv incat sa-si inchipuie ca aia au murit jubiland asa cum i-am lasat noi in floarea varstei, pe ecran ?
Intr-adevar eu am facut (si am gandit) lucrurile diferit, inca de cand eram mica. Nu am fost niciodata ca ceilalti copii, poate de-asta am dileme atat de anormale, de se uita toata lumea ciudat cand intreb « da` de ce spui tu la 19 ani, cand nici nu ai prieten, nu poti sa spui ca stii sigur ca exista iubire, ca nu concepi sa traiesti fara sa te mariti, si ca o sa faci tot posibilul sa se intample asta ? ».
Dar am cam divagat. Filmul era despre adevarurile neplacute. Despre cum poti sa iti dai seama din prima, facand economie de lacrimi, timp, si sms-uri, ca un tip nu te place si ca nu are rost sa mai insisti. Si are dreptate, mai multa decat mi-as dori sa-i dau...
De mici suntem educate sa credem ca daca un tip se poarta urat, « ii place de tine ». Si ei profita de asta, zeci de ani mai tarziu, comportandu-se ca niste nenorociti, caci pentru noi asta este semnul ca suntem pe calea cea buna. Apoi, daca trecem de faza asta, si gasim pe cineva cu care ne imprietenim, si stam impreuna ani buni, suntem fericiti si ne merge bine, incepem sa ne uitam peste gard la vecini, si nu ne mai simtim in largul nostru, vrem sa ne legam la cap : « De ce nu ma iei de nevasta ? ». Raspuns : « Why fix what isnt’s broken ? ». Daca doi oameni se inteleg de minune, cu ce o sa intregeasca toata ceremonia aia penibila legatura dintre ei ? De ce simtim mereu nevoia unei confirmari stupide, de parca ai putea pune in lesa un om, ca un fel de asigurare de viata, caz in care, daca nenorocirea se intampla, macar te alegi cu ceva, si oricum, gandul ca la despartire il asteapta circ prin partaj il face sa nu renunte la mariaj ?
Majoritatea tinerilor insuratei, dupa ce trec de perioada aia de miere, se comporta exact ca proaspat imbogatitii, care, din dorinta de a epata, pun in evidenta si mai rau neconcordanta dintre starea normala si starea actuala a lucrurilor. [ Exact ca vrajeala aia "noi nu facem sex, noi facem dragoste..." :-J parca nu tot dansa-n cealalta intra 8- ]. Numai cine e extrem de nesigur pe el vrea sa iasa in evidenta cu o mostenire primita sau cu o casatorie intamplatoare. Nici una nici cealalta nu sunt situatii care sa ne defineasca pe noi ca oameni, mai ales in relatiile cu alti oameni.
Mi se pare penibil. Cunosc atatea femei fericite, de 30 si ceva sau 40 si ceva, si chiar una de 50 si ceva de ani care traiesc fericite, cu barbati care le respecta, si nu le inseala, tocmai pentru ca fiecare are libertatea necesara astfel incat sa nu simta nevoia sa sara gardul. Si asta e genul de relatie pe care o admir. Da, poate pentru ca nu-mi doresc copii, poate pentru ca nu pricep care o fi marea fericire sa auzi un plod urland, sa-ti deformezi corpul si sa nu mai ai timp liber, sa te chinui si sa te pui pe tine pe ultimul plan doar pentru ca, imediat ce creste, sa fie obraznic cu tine...
Insa, oricum ai da-o, casatoria e o afacere proasta. E ca si cum ai avea totul si ai vrea mai mult, ca in bancul ala cu magazinul universal de barbati, a carui morala este ca femeile nu vor fi niciodata multumite. Da, mereu se poate mai mult, mai bine, mai frumos, dar nu cred ca oficializarea unei relatii este calea catre aceste idealuri de cuplu.
Ma enerveaza fetele si femeile proaste care vor sa aiba cu orice pret un barbat si un copil, pentru ca astfel dau nastere la situatii tragice, ca la stirile de la ora 5. Majoritatea maritacioaselor dau subiect de discutie (pe drept) misoginilor de pe planeta. Noi cica ne-am emancipat, dar vrem sa ramanem si gospodine, sotii si mame fericite, in aceleasi ore ale zilei in care vrem sa excelam la munca. Mai e cineva nedumerit de ce sunt asa nefericite femeile ca nu reusesc ? Pentru ca au idealuri nerealizabile. Si totul e din vina lor, ca se asteapta la prea mult din partea barbatilor, ca vor sa fie « si cu slanina in pod, si cu sufletul in rai », si asta clar nu se poate. Sau poate ca in teorie e posibil (doar pe principiul « orice e posibil », adica in aceeasi masura in care un meteorit poate sa-ti cada in cap sau poti sa castigi la loto), dar aia e exceptia. In viata reala, femeile adevarate se ingrasa, le « creste » celulita, drumul catre iubirea adolescentina e uitat printre atatea griji zilnice (cum ar fi coada la lapte), iar ulterior, pe cararea respectiva cresc scaieti. Copiii cresc, va certati, ii urasti, te urasc, iar cand ai avea nevoie de ei nu mai au ei nevoie de tine. Sotul ori ajunge sa bea si sa fie violent, ori daca ramane bine dispus, asta nu ti se mai datoreaza. Si nu veniti acum sa-mi spuneti povestea lu` Fat Frumos cu Ileana Cosanzeana, ca asa ceva nu se intampla in viata de zi cu zi, decat o data la nu stiu cate sute de mii de cupluri, din intamplare. Si tocmai s-a casatorit un cuplu foarte fericit, deci mai e pana sa se intample din nou :) [Mara, nu am ce sa iti urez, pentru ca ai deja tot ce ti-ai putea dori :* ].
Ca sa sintetizez, data viitoare cand un tip e dragut cu tine, sa stii unde vrea sa ajunga, si nu-ti mai da pantalonii jos asa usor si din prima daca stii ca vrei sa il pui in lant, ca nu, nu e primul pas catre o fericire eterna prin casatorie. Data viitoare cand un tip nu te suna, nu, nu a murit, nu a plecat din oras, nu i s-a intamplat o nenorocire, nu a pierdut numarul tau de telefon, pur si simplu nu l-ai interesat. Daca cineva vrea sa dea de altcineva, o va face. Daca doi oameni sunt pe aceeasi lungime de unda, nu o sa aiba loc prea multe confuzii inainte sa-si dea seama si sa procedeze in consecinta ;) Nu va amagiti, fara sani chiar nu exista paradis :))), cu alte cuvinte, cu barbatii rareori si nu adesea e loc de trai decent cu acte, copii si job (mai ales ca ei se simt amenintati de ascensiunea profesionala a femeii, ideal ar fi sa se priceapa doar la cratita si in pat).
De-aia, ca sa eviti astea, acum, cat esti inca tanara, si un tip te ...lasa sa astepti, nu dispera, nu te enerva, nici macar sa nu ridici spranceana, caci risti un rid, care nu te va ajuta defel. Ai voie doar sa zambesti ironic. A., si uitasem : este mai greu sa fii parasita daca pleci tu, si nu poti fii fosta prietena a cuiva cat timp nu accepti sa fii prietena nimanui. E aproape imposibil sa te ia cineva de proasta daca i-o iei inainte. Jocul e mereu al lor, al barbatilor. De-aia nu suporta ei femeile inteligente, pentru ca mai fac si cate-o miscare inaintea lor, de obicei aia de final. Sah mat !
P.S. : Filmul la care ma refer, si pe care il recomand tuturor fetelor/femeilor se numeste « He’s just not that into you ». Vedeti-l cu mintea deschisa, si fiti pregatite sa renuntati atat la prejudecati , cat si la compromisuri, iar data viitoare cand un tip mai incearca sa va prosteasca, spunandu-va « O sa te sun » . Cand spune asta, e clar ca n-o s-o faca :). De ce? Pur si simplu nu te place. E mai bine sa nu cauti explicatii, ci sa cauti pe altul. De ce ? Din acelasi motiv din care unii oameni, in autobuz, stau jos numai daca exista scaunele izolate (alea de sunt cate unu), cu riscul de a ramane in picioare sau chiar de a merge pe jos. Intelegeti ce vreti si ce puteti :)
Am vazut un film, pe care mi l-a recomandat Radu acum ceva vreme. Un film despre barbati, despre relatii, despre cum incep si cum se termina, despre minciunile pe care ni le spun oamenii noua, fetelor, de cand suntem mici si pana ne pacaleste cineva sau ne pacalim singure si ne maritam. Filmul, ca poveste, e o porcarie. Personal, recunosc, nu am retinut numele niciunui personaj, si nici nu am priceput ce s-a intamplat cu fiecare, la sfarsit. Totusi, ideea care sta la baza scenariului e cat se poate de adevarata.
Toti, sau mai precis, toate ne lovim de anumite adevaruri universale, pe care incercam sa le ignoram, cat putem, iar atunci cand nu mai putem, spunem ca a fost doar o exceptie, si ca lucrurile « in regula » sunt « pe vine ». Si ne protapim langa telefon, calculator, etc, bla bla bla. De fapt, nu e o exceptie. Noi suntem regula. Exceptiile sunt alea care incearca sa ne bage pe gat povestile lor siropoase cu final fericit, in care printul mereu se intoarce acasa la printesa, si ei traiesc fericiti pana la adanci batraneti. Desigur, pentru ca lumea sa nu se opreasca in loc, fiecare are o cunostiinta, care stie pe cineva, care are un prieten, al carui vecin a trait o asemenea experienta. Si astfel, farsa merge mai departe, si oameni nevinovati ajung sa creada ca fericirea unora pe care nu-i cunosc e confirmarea fericirii care se va rasfrange si asupra lor, ca o beatitudine a globalizarii la nivel interpersonal. Daca unii sunt impliniti, inseamna obligatoriu ca vor fi toti, mai devreme sau mai tarziu, nu ?
Ei, nu e chiar asa. Imi amintesc de o discutie pe care am avut-o acum cateva zile cu o prietena, care imi spunea, foarte convinsa (desi voia sa cred ca glumea), ca ea la 25 de ani se va casatori, la 28 va avea primul copil, la 29 al doilea, iar la 30 al treilea. Lasand la o parte argumentul medical, cum ca nu este posibil sa faci 3 copii in 3 ani, m-a amuzat ca dupa ce mi-a insirat aceste date, si am intrebat-o « Da`de unde stii ca o sa te mariti fix la 25 de ani ? ». Ea s-a contrazis, parca nefiind aceeasi persoana cu planuri fixe de mai sus si a replicat prompta « Nu stiu, cum vrei sa stiu eu cand o sa ma indragostesc ? ».
Noi, fetele/femeile suntem foarte sucite. Vrem copii, casatorii fericite, case cu perdele portocalii si bai in nuante pamantii, prosoape mov si lenjerie de satin. In acelasi timp, vrem sa traim o iubire de vis, perfecta, de invidiat, si, cireasa de pe tort, vrem sa avem si cariera de succes, si, daca se poate, toti sa ne intrebe « Oare cum reusesti ? ». Ei, nu reusesti. Pentru ca daca le ai pe toate, in primul rand, asta nu inseamna ca esti fericita, in al doilea rand, nu toate se imbina armonios, de fiecare data. Regula, nu exceptia, este ca daca ai si sot, si copii, si casa, si cariera, cel putin una dintre ele nu merge cum trebuie. Ori copiii sunt neglijati, ca nu ai timp, ori sotul te inseala, ori relatiile dintre voi s-au racit, ori cariera e pe muchie de cutit. Mitul tinerilor insuratei fericiti, care nauceste atatea tinere fete pline de iluzii, pe mine personal ma umple de draci. Pentru ca am vazut atatea contraexemple, incat e clar care e regula si care e exceptia. Am vazut, desigur, si situatii fericite, insa e ca si cum ai cauta acul in carul cu fan. Nu poti sa pariezi pe existenta lui Mos Craciun. Poate ca el exista, dar nu e bine sa risti sa pierzi tot ce ai in buzunar pe ceva mai degraba improbabil, caci riscul e prea mare ca sa se merite.Ramai falita si nefericita. Plus ca, si daca ar exista, s-ar putea sa nu fie exact cum iti inchipui tu ca este, si sa nu te alegi cu cadoul pe care l-ai visat. Si poate nici nu e de la Polul Nord...
Sa va explic, rational. Ca sa iti permiti sa faci copii, trebuie sa poti sa le oferi un trai decent. Pentru asta, trebuie sa faci mai intai o facultate, pe care o termini aproximativ la 22 de ani, plus master inca 2 ani,si apoi sa muncesti cat sa avansezi in cariera, astfel incat sa ai un salariu care sa acopere cheltuielile pe care le presupune cresterea unui singur copil... Problema e ca pana ajungi sa castigi cat sa-ti cresti plodul, deja esti cam batrana ca sa te reproduci in conditii propice, plus ca la al doilea sau al treilea deja risti foarte mult....
De fapt, pe mine ma deranjeaza pentru ca nu inteleg : ce e cu obsesia asta « vreau sa ma marit » sau « vreau sa fac un copil » ? De ce sunt ele cunoscute ca mijloace sigure de a intregi fericirea oricarei femei ? De ce exista femei care isi doresc sa se marite cu orice pret, chiar si cu un nenorocit ? De ce sunt femei care ar face un copil indiferent de situatie, chiar si fara sa-l aiba langa ele pe cel care a contribuit cu spermatozoidul buclucas (a.k.a. dracusoru` care-si baga coada unde nu-i fierbe oala) ?
Am vazut acum ceva vreme (din pacate doar la tv, caci nu traiesc in Bucuresti, iar asta e unul dintre motivele pentru care regret) fragmente dintr-o piesa de teatru cel putin geniala : « Dragostea dureaza 3 ani ». Nimic mai dureros de adevarat. Filozofia adevarata si sordida a vietii de cuplu, la orice varsta si la orice nivel. Cu amendamentul ca, dupa parerea mea, trei ani e o durata idilica (eh, ce vreti, in arta totul este exagerare, pentru ca finalitatea este, totusi, estetica...). Ceea ce voiam sa subliniez este ca, stiintific vorbind, cu sondaje si studii de caz, dragostea asta de care vorbiti voi asa cu patos are o durata penibil de determinabila chiar inainte ca cei doi sa se cunoasca. Ea depinde, desigur, de tipul comportamental si de firea fiecaruia dintre cei doi [ ideal ar fi un flegmatic si un melancolic, nu-i asa ? :)) Adica indiferent ce probleme ar avea, lor n-o sa le pese, deci ar putea la fel de bine sa considere ca nici nu le au...]. Insa indiferent de situatie, iubirea nu e eterna. Nu a fost si nu va fi. Chiar si la filmele lacrimogene, chiar si in romanele siropoase, chiar si in interminabilele si enervantele telenovele, dupa ce se trage cortina si apare apoteoticul « The end » (The Happy End), noi presupunem ca ecranul se face negru doar ca sa-i lasam pe ei singuri. De fapt, majoritatea problemelor apar cand s-a stins lumina... V-ati intrebat vreodata ce s-a intamplat daca eroii filmului preferat (unul cu sfarsit « glorios ») dupa ce s-a terminat filmul ? Noi presupunem ca au trait fericiti pana la adanci batraneti, dar, de fapt, cine e suficient de naiv incat sa-si inchipuie ca aia au murit jubiland asa cum i-am lasat noi in floarea varstei, pe ecran ?
Intr-adevar eu am facut (si am gandit) lucrurile diferit, inca de cand eram mica. Nu am fost niciodata ca ceilalti copii, poate de-asta am dileme atat de anormale, de se uita toata lumea ciudat cand intreb « da` de ce spui tu la 19 ani, cand nici nu ai prieten, nu poti sa spui ca stii sigur ca exista iubire, ca nu concepi sa traiesti fara sa te mariti, si ca o sa faci tot posibilul sa se intample asta ? ».
Dar am cam divagat. Filmul era despre adevarurile neplacute. Despre cum poti sa iti dai seama din prima, facand economie de lacrimi, timp, si sms-uri, ca un tip nu te place si ca nu are rost sa mai insisti. Si are dreptate, mai multa decat mi-as dori sa-i dau...
De mici suntem educate sa credem ca daca un tip se poarta urat, « ii place de tine ». Si ei profita de asta, zeci de ani mai tarziu, comportandu-se ca niste nenorociti, caci pentru noi asta este semnul ca suntem pe calea cea buna. Apoi, daca trecem de faza asta, si gasim pe cineva cu care ne imprietenim, si stam impreuna ani buni, suntem fericiti si ne merge bine, incepem sa ne uitam peste gard la vecini, si nu ne mai simtim in largul nostru, vrem sa ne legam la cap : « De ce nu ma iei de nevasta ? ». Raspuns : « Why fix what isnt’s broken ? ». Daca doi oameni se inteleg de minune, cu ce o sa intregeasca toata ceremonia aia penibila legatura dintre ei ? De ce simtim mereu nevoia unei confirmari stupide, de parca ai putea pune in lesa un om, ca un fel de asigurare de viata, caz in care, daca nenorocirea se intampla, macar te alegi cu ceva, si oricum, gandul ca la despartire il asteapta circ prin partaj il face sa nu renunte la mariaj ?
Majoritatea tinerilor insuratei, dupa ce trec de perioada aia de miere, se comporta exact ca proaspat imbogatitii, care, din dorinta de a epata, pun in evidenta si mai rau neconcordanta dintre starea normala si starea actuala a lucrurilor. [ Exact ca vrajeala aia "noi nu facem sex, noi facem dragoste..." :-J parca nu tot dansa-n cealalta intra 8- ]. Numai cine e extrem de nesigur pe el vrea sa iasa in evidenta cu o mostenire primita sau cu o casatorie intamplatoare. Nici una nici cealalta nu sunt situatii care sa ne defineasca pe noi ca oameni, mai ales in relatiile cu alti oameni.
Mi se pare penibil. Cunosc atatea femei fericite, de 30 si ceva sau 40 si ceva, si chiar una de 50 si ceva de ani care traiesc fericite, cu barbati care le respecta, si nu le inseala, tocmai pentru ca fiecare are libertatea necesara astfel incat sa nu simta nevoia sa sara gardul. Si asta e genul de relatie pe care o admir. Da, poate pentru ca nu-mi doresc copii, poate pentru ca nu pricep care o fi marea fericire sa auzi un plod urland, sa-ti deformezi corpul si sa nu mai ai timp liber, sa te chinui si sa te pui pe tine pe ultimul plan doar pentru ca, imediat ce creste, sa fie obraznic cu tine...
Insa, oricum ai da-o, casatoria e o afacere proasta. E ca si cum ai avea totul si ai vrea mai mult, ca in bancul ala cu magazinul universal de barbati, a carui morala este ca femeile nu vor fi niciodata multumite. Da, mereu se poate mai mult, mai bine, mai frumos, dar nu cred ca oficializarea unei relatii este calea catre aceste idealuri de cuplu.
Ma enerveaza fetele si femeile proaste care vor sa aiba cu orice pret un barbat si un copil, pentru ca astfel dau nastere la situatii tragice, ca la stirile de la ora 5. Majoritatea maritacioaselor dau subiect de discutie (pe drept) misoginilor de pe planeta. Noi cica ne-am emancipat, dar vrem sa ramanem si gospodine, sotii si mame fericite, in aceleasi ore ale zilei in care vrem sa excelam la munca. Mai e cineva nedumerit de ce sunt asa nefericite femeile ca nu reusesc ? Pentru ca au idealuri nerealizabile. Si totul e din vina lor, ca se asteapta la prea mult din partea barbatilor, ca vor sa fie « si cu slanina in pod, si cu sufletul in rai », si asta clar nu se poate. Sau poate ca in teorie e posibil (doar pe principiul « orice e posibil », adica in aceeasi masura in care un meteorit poate sa-ti cada in cap sau poti sa castigi la loto), dar aia e exceptia. In viata reala, femeile adevarate se ingrasa, le « creste » celulita, drumul catre iubirea adolescentina e uitat printre atatea griji zilnice (cum ar fi coada la lapte), iar ulterior, pe cararea respectiva cresc scaieti. Copiii cresc, va certati, ii urasti, te urasc, iar cand ai avea nevoie de ei nu mai au ei nevoie de tine. Sotul ori ajunge sa bea si sa fie violent, ori daca ramane bine dispus, asta nu ti se mai datoreaza. Si nu veniti acum sa-mi spuneti povestea lu` Fat Frumos cu Ileana Cosanzeana, ca asa ceva nu se intampla in viata de zi cu zi, decat o data la nu stiu cate sute de mii de cupluri, din intamplare. Si tocmai s-a casatorit un cuplu foarte fericit, deci mai e pana sa se intample din nou :) [Mara, nu am ce sa iti urez, pentru ca ai deja tot ce ti-ai putea dori :* ].
Ca sa sintetizez, data viitoare cand un tip e dragut cu tine, sa stii unde vrea sa ajunga, si nu-ti mai da pantalonii jos asa usor si din prima daca stii ca vrei sa il pui in lant, ca nu, nu e primul pas catre o fericire eterna prin casatorie. Data viitoare cand un tip nu te suna, nu, nu a murit, nu a plecat din oras, nu i s-a intamplat o nenorocire, nu a pierdut numarul tau de telefon, pur si simplu nu l-ai interesat. Daca cineva vrea sa dea de altcineva, o va face. Daca doi oameni sunt pe aceeasi lungime de unda, nu o sa aiba loc prea multe confuzii inainte sa-si dea seama si sa procedeze in consecinta ;) Nu va amagiti, fara sani chiar nu exista paradis :))), cu alte cuvinte, cu barbatii rareori si nu adesea e loc de trai decent cu acte, copii si job (mai ales ca ei se simt amenintati de ascensiunea profesionala a femeii, ideal ar fi sa se priceapa doar la cratita si in pat).
De-aia, ca sa eviti astea, acum, cat esti inca tanara, si un tip te ...lasa sa astepti, nu dispera, nu te enerva, nici macar sa nu ridici spranceana, caci risti un rid, care nu te va ajuta defel. Ai voie doar sa zambesti ironic. A., si uitasem : este mai greu sa fii parasita daca pleci tu, si nu poti fii fosta prietena a cuiva cat timp nu accepti sa fii prietena nimanui. E aproape imposibil sa te ia cineva de proasta daca i-o iei inainte. Jocul e mereu al lor, al barbatilor. De-aia nu suporta ei femeile inteligente, pentru ca mai fac si cate-o miscare inaintea lor, de obicei aia de final. Sah mat !
P.S. : Filmul la care ma refer, si pe care il recomand tuturor fetelor/femeilor se numeste « He’s just not that into you ». Vedeti-l cu mintea deschisa, si fiti pregatite sa renuntati atat la prejudecati , cat si la compromisuri, iar data viitoare cand un tip mai incearca sa va prosteasca, spunandu-va « O sa te sun » . Cand spune asta, e clar ca n-o s-o faca :). De ce? Pur si simplu nu te place. E mai bine sa nu cauti explicatii, ci sa cauti pe altul. De ce ? Din acelasi motiv din care unii oameni, in autobuz, stau jos numai daca exista scaunele izolate (alea de sunt cate unu), cu riscul de a ramane in picioare sau chiar de a merge pe jos. Intelegeti ce vreti si ce puteti :)
Nota bene: acest articol este un elogiu adus tuturor fetelor batrane care se grabesc sa cada in prima p**a de papagal cu vrajeala. Sper sa fiti o mare familie fericita. Pe mine sa nu ma includeti ;)
Postări
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu