Chemistry (or just me? )

Motto: “Who needs psychology, when there’s biology?”


Mai nou, se petrece alt fenomen deosebit cu mine. Deoarece noi oamenii suntem porci si am futut clima, prin urmare nu mai e vara cu canicula ci vara cu ploaie, furtuni, tunete, fulgere, scandal, nebunie, etc., de cate ori fulgera afara, eu ma curentez daca ating intrerupatoru`, robinetu`, si alte cele (toate metalice). La inceput am crezut ca intrerupatoru` a luat-o razna, si am alertat directiunea sa-l schimbe. Totusi, numai la mine au aceste reactii intrerupatoarele si obiectele metalice, si numai cand fulgera afara /:). Nu am ce sa fac, decat sa ma resemnez, mioritic.


Se pare, asadar, ca “electricitatea” asta a mea a devenit de-a dreptul fizica, si simte nevoia sa imi trimita cate un “impuls” de cate ori ploua.


Asa-zisa “chimie” se pare ca imi iese pe ochi pentru ca nu vreau sa o impart. De-aia ma curentez. Pentru ca refuz sa “curentez” pe altii. Sunt asa plina de molecule care se bat cap in cap, sub forma de pitici pe creier, incat imi mai trimit cate un soc, din cand in cand, ca sa nu uit ca sunt “speciala” . Pe langa abilitatile de a blestema, prevesti, gura mea rea (din cauza ca am pupat prea multi broscoi :-?? ), visele ciudate, acum sunt si fata-paratraznet /:). Foaaaarte interesant….. Ma gandeam sa renunt la blog si sa scriu o carte despre mine…. [cine ar citi asa ceva :))))))) ]


De fapt, de cateva zile incerc sa ma conving ca sunt o fata normala.

Mananc ca o nebuna si am o obsesie incontrolabila pentru ciocolata, totusi sunt inuman de slaba : corpul meu e pe alta frecventa, refuza sa asimileze tonele de dulciuri pe care i le bag pe gat (nu de foame, de pofta si de plictiseala). Blestem oamenii, uneori fara sa vreau (sau fara sa imi dau seama). Ma cert cu toata lumea. Iubesc pe toata lumea, in anumite momente, ii urasc pe toti, in alte momente. Dorm toata ziua si stau si belesc ochii in monitor si tv toata noaptea. Visez noaptea noi sortimente de ciocolata Kinder :”>. Am o obsesie ciudata pentru citate din toate cartile pe care le citesc. Imi place sa citesc la fel de mult cum imi place sa dansez sau sa ma uit la filme. Ascult si manele, si muzica clasica, si rock, si dance si orice altceva. Eu pot sa ascult o manea dupa o melodie rock, sau dupa una de muzica clasica. Eu pot sa ma uit la telenovele o zi intreaga, atenta si agera, si dupaia sa vad un film psihologic sau unul de Oscar. Eu pot sa lacrimez citind ceva stupid de emotional, si, 5 minute dupaia, sa imi dea lacrimile de ras (instabila psihic, oare?). Eu pot sa fac o pasiune pentru orice, si stiu sigur ca ma voi satura la un moment dat de orice (oare si de blogul asta?). Pot sa ma zgaiesc ore intregi, noaptea, cand ar trebui sa dorm, la statusuri si avatare. Pot sa incep orice “tratament naturist” pentru “mica mea problema” (psihica, de altfel, ca de curand chiar m-am convins ca nu e o problema) cu entuziasm si incredere. Pot sa o iau de la capat, de multe ori, in chestii in care am esuat, cu acelasi elan de la inceput. Pot sa insist prosteste acolo unde nu e loc de mai bine, ca sa-i fac eu loc. Pot sa am o perspectiva atat de tampita asupra unui lucru, incat sa nu mai para nasol ,ci, cel mult, ciudat. Pot sa sui pe un piedestal o persoana si, brusc, sa-l dau jos de acolo.


Eu nu pot sa am sentimente “caldute”, moderate. Cand iubesc, ador. Cand urasc, detest. Nu pot sa urasc pe cineva mai mult de, sa zicem, o zi, fara sa incerc sa-i gasesc scuze (fraiera de mine!). Nu pot sa tradez pe cineva, sa vorbesc pe la spate, sa fac rau constient (chiar daca nu suport persoana si i-as infige ceva in nas, sistematic). Nu pot sa nu ma gandesc la toate lucrurile pe care vreau si trebuie sa le fac. Nu pot sa nu ma gandesc la El, noapte si zi…



Pot sa imi inving frica, pentru ca am curaj sa merg pana la capat. Nu-mi place sa renunt, ma bazaie lucrurile pe care nu le-am terminat. Exista cativa “nu vreau” in viata mea, printre care “nu vreau sa renunt la fumat”.


Pot sa fac schimbari radicale de look sau atitudine, peste noapte, asta nu fiindca nu as avea personalitate, ci fiindca sunt foarte deschisa la schimbari si daca imi vine o idee o si aplic. Pot sa ma imbrac in chestii ciudate, care altora li se par penibile, pentru ca stiu ca daca te simti frumoasa, esti frumoasa :). Pot sa ma cert cu toti si sa simt ca tot eu am dreptate. Pot sa-i dezamagesc pe toti si totusi sa fiu mandra de mine. Pot sa-i aud pe altii vorbind mizerabil la adresa mea si totusi sa nu-mi pierd increderea in mine.



Pentru ca stiu cine sunt. Descopar, zi de zi, chestii noi (cum ar fi paratraznetul care zace in mine cand e furtuna afara, sau visele de ciocolata ). Dar eu raman oarecum aceeasi.


Asta sunt eu, schimbatoare ca vantul. Ar trebui sa-mi placa?


[Da, bineinteles!]

No man!

Probabil ati vazut si voi Yes Man!. Pentru cei care nu l-au vazut, este vorba despre un tip (care se intampla sa fie Jim Carrey), posac, inchis in cutiuta lui, care refuza sa iasa in oras, sa raspunda la telefon, sa traiasca viata, si se gandeste doar la fosta lui sotie si…si cam atat.

Pana cand intr-o zi, impotriva vointei lui (e impropriu spus, pentru ca el nu avea vointa), ajunge la un curs. La acel curs, oamenii erau invatati sa renunte la cuvantul “NU” si sa spuna “DA” la orice oportunitate pe care le-o ofera viata. Pana la urma, Carl (personajul principal) ajunge sa faca un pact cu el insusi (ma rog, cu “profesorul” de la curs), ca nu va mai spune decat DA la orice provocare.


In fine, n-o mai lungesc, pana la urma isi da seama ca acest pact nu este de fapt, un fel de povara si nici nu e vorba de a face toate porcariile, care ti se par plictisitoare si aiurea, si inutile. Este vorba de fapt de a spune DA lucrurilor carora stii in sufletul tau ca voiai sa le spui DA, dar nu aveai curaj. Ma rog, o filozofie din aia gen “The secret” :P.


Prilej cu care m-am gandit sa va povestesc (de fapt, sa incerc sa lamuresc si pentru mine) de ce si cum mi-am ingaurit atatea parti ale corpului….


In primul rand, trebuie sa mentionez ca la 16 ani impliniti (chiar 16 jumate) eu nu posedam nici macar gauri in urechi. Cand eram mica alor mei le-a fost mila de mine, si cand am mai crescut, evident, tipam si urlam si n-a mai fost chip sa-mi puna cercei. Motiv pentru care am ramas fara….


Si, stiu ca o sa radeti si nu o sa credeti, dar, intr-o buna zi (de iarna), m-am trezit dimineata, nu canta nicio pasarica afara, dar in capu`meu era concert, si m-am gandit: am 16 ani, afara e frig, ce-ar fi sa-mi dau eu gaura in nas? Mi-am amintit ca vazusem la o tipa, si imi placuse cum ii statea. Si, brusc, mi s-a pus pata (cine ma cunoaste stie ca eu nu prea renunt la o idee).


Ziua cand am decis lucrul asta era putin inainte de Rev. Si cam la 2-3 zile dupa, am facut rost de bani si m-am si dus la Sfinx (e un salon, undeva langa Agronomie). Ma rog, au urmat scandaluri cu ai mei, urate de tot, da` pana la urma s-au resemnat cu ideea.


In acelasi nou an, inainte de ziua mea (care e pe 3 Mai), am vazut intr-o revista pe una cu doi cercei in limba, fosforescenti :X. Si asa m-am hotarat ca vreau cercel si-n limba (initial voiam doi da` m-am razgandit :P). Si am luat-o de mana pe Dana [nu mai eram asa curajoasa :)) ], si m-am dus si am facut-o si pe asta. Scandaluri si mai mari au urmat, dar pana la urma ai mei s-au resemnat (desi si acum mai discutam in contradictoriu pe tema asta, da` nu mai au ce sa-mi faca).


A, si imediat dupa ce mi-am dat gaura in nas, mi-am dat cate doua gauri si in fiecare ureche (care, intre noi fie vorba, m-au durut mult mai rau).


Ceea ce voiam, de fapt, sa va spun, este ca am avut prileju` sa observ pe propria-mi piele (cat se poate de „la propriu“) ce e aia curaj. Curaju`, contrar convingerilor populare, nu inseamna sa nu-ti fie frica niciodata. No man! Aia se numeste inconstienta, sau cel putin naivitate :).


Curajul inseamna sa-ti fie frica, foarte frica chiar:)), si totusi, sa mergi mai departe, in ciuda fricii. Sa nu lasi frica sa fie un motiv, never. Sa faci ce-ti trece prin cap, atunci cand iti vine, fara sa conteze ca ti-e frica. De lucrul respectiv in sine sau de consecinte. Eu asta am facut :).
De….hm, nu stiu cate gauri am :”> :)))).


Acum m-am potolit cu piercingurile, pentru ca deja am destule (cel putin asta cred acum, nu garantez ca n-o sa-mi schimb parerea). Totusi, am mai facut intre timp chestii care necesita curaj, si, desi mi-a fost frica, pot sa spun ca a iesit relativ bine de fiecare data. Pentru ca am spus DA de cate ori stiam eu ca vreau sa incerc si asta. Si e chiar foarte misto :D.


Asta e si ideea filmului. Si asta voiam si eu sa va spun, azi. Ca poate nu in fiecare zi si cu fiecare ocazie, dar uneori e chiar frumos sa faci ceva iesit din comun. Ca nu trebuie sa-ti lasi frica sa te acapareze. Stiti, ca orice monstru, dupa ce il privesti in ochi, e mult mai putin curajos :).



Eu actionez in mare pare din instinct. Si cele mai misto si originale si nebunesti si tari chestii pe care le-am facut, le-am facut spontan. Cu cat gandesti mai mult, cu atat descoperi mai multe chestii care pot sa mearga rau, incepi sa pui in balanta si nu mai faci nimic. Mai bine faci direct. Mai bine sa ceri scuze dupa, decat voie inainte :).

Eu pana acum nu am nimic de regretat. Asta pentru ca am inteles ca daca faci tot ce tine de tine, nu mai ai ce regrete sa ai. A, ca dupaia se dovedeste ca daca ai fi stiut consecintele, alta ar fi fost decizia ta, asta deja nu mai tine de instinct. Ca doar, daca am stii la tinerete ce o sa stim la batranete, am actiona cu totul altfel si am face mult mai putine greseli. Dar viata n-ar mai avea pic de farmec daca n-am avea ocazia sa gresim. Sa o dam in bara rau de tot. Sa fim penibili, ca sa ne amintim sa ne scriem cu litere de-o schioapa in memorie: “ASTA NU SE MAI FACE!”. Bine, unele greseli le tot repetam, pentru ca suntem tineri si nebuni si “sa fii nebun inseamna sa faci acelasi lucru repetat, dar de fiecare data sa astepti alt rezultat”.


Pana la urma, din toate greselile mele nu m-am ales cu mare lucru, doar cu certitudinea ca daca ar veni la mine pestisoru` de aur [ala din poveste, nu interlopu` :)) ] si as putea sa dau timpu` inapoi nu l-as da, pentru ca in circumstantele alea, nu puteam actiona mai bine :). Mi-am ascultat instinctu`, si asta e de fiecare data decizia corecta.


Pana la urma, are dreptate nenorocitu` ala :P : “Am invatat din greseli ca din greseli nu se invata.” :)

Studiu de caz

Bacalaureat.

Prima proba, limba si literatura romana, oral. Subsemnata, Enache Ruxandra-Mihaela, eram programata la ora 16,00. Am fost sfatuita sa vin la orele 14,00. Am ajuns la 14,05. Lumea deja ma striga, de mult. A intrat altcineva inaintea mea, exact cand ajunsesem.


A doua proba, limba engleza. Programare – ora 18. M-am trezit la ora 14 30. La 15 30 am fost la scoala. Ma strigasera deja de 4 ori!!! Iar dragutul de comunitar a zis ca trebuie sa astept sa se termine cu toti, ca nu mai striga din urma. Mda, sweet.


A treia proba. Limba si literatura romana, scris. Subsemnata, blindata cu fitzuici sub fiecare calcai, pe crac, sub crac, intre cele 3 sutieneeeee, telefon intre picioare, intru in scoala. In urma unor insistente (ceea ce nu dovedeste decat ca fac foarte bine ca nu ascult pe nimeni si fac numai ce ma taie capu’) am lasat telefonul in geanta, in camera cu bagaje. Mare greseala….

Ora 8,29. Alarma: la si jumate se extrage pe Realitatea!! Sunat Alex, atentionat, asteptat. Nimic /:). Intrat in sala. Jonglerii cu fitzuici. Mers la baie. Descaltat, umblat prin fitzuici, aruncat fitzuici. Inclusiv cele care-mi trebuiau, intrucat, in disperarea mea de moment, nu mai vedeam, probabil, sa citesc. Inapoi in sala, fitzuici coleg (God bless you!). Ma intreb, retoric, oare cum ma mai cheama si ce caut aici. Complet pierduta.

Subiectul 3 – varza cu muraturi. Complimente bucatarului!


Ies, nervi in fatza scolii.


Am avut o zi deosebita, din cate va puteti imagina. Probabil asta si merit, din moment ce sunt ULTIMA TAMPITA DE PE TERRA!!!! Stiu, o sa spuneti, ca nu-i nimic, ca trece, ca au mai patit si altii. Nu, va raspund, nu trece fara nota, si, spuneti-mi, cand s-a mai intamplat asa ceva???? Si cui?? Nici in filme nu am mai vazut oameni ataaaaat de prosti. Probabil pentru ca inca nu s-a facut niciun film cu mine...


Drept urmare, fac urmatorul anunt (in atentia studentilor, masteranzilor, doctoranzilor in Psihologie, Psihiatrie, Logica, sau alte asemenea domenii):

“Ma ofer ca studiu de caz pentru lucrari de masterat, doctorat sau licenta. In functie de ce ciudatenii se mai descopera pe parcurs, facem la pret. Nu uitati ca tot eu sunt tampita care si-a pierdut pozele prin centrul orasului….”



Sunt interesata, mai nou, in mod sadic, de cat de idioata pot sa fiu. Vreau sa imi descopar limitele. Poate stabilesc si vreun record, daca nu cumva am facut asta deja.


Mai e vreun secret pentru cineva? Am ajuns STUDIU DE CAZ!!!!!!!!


Sper ca acest articol sa nu aiba si o continuare, desi STIU ca va avea, pentru ca joi e proba de sport :-< [ In apararea mea, pot spune ca vazusem „cucuveaua” de dimineata. “Cucuvelu`” mai exact. Si de cate ori il vad de dimineata, imi merge prost intreaga zi….] P.S.: Am uitat sa mentionez cel mai important detaliu. Am folosit cuvantul “amanta” in eseu!!!!! (nu vreau sa fac comentarii deplasate, pentru ca nu mai are niciun rost, dar voiam sa va dati seama cat de tulburata puteam sa fiu in momentul in care am rezolvat subiectul 3…) A, imi pare rau ca nu am poza, dar eram prea grabita cand am plecat de acasa (intr-adevar, eu cu 3 sutiene pe mine sunt ceva ce, garantez, nu vedeti nici pe discovery in fiecare zi =)) )


Later edit: Oare pot sa fac contestatie pe tema "Mi-am pierdut fitzuicile?" :-?

Ce ti-e scris in frunte ti-e pus. De ce ti-e frica nu scapi. Totul se intampla cu un scop. Doar zicale? Probabil, dar de curand, cautand material filmat din niste spectacole, am ajuns, din search in search, pe blogul Jiunimea. Unde, surprize-surprize pentru Andreea Marin!

Stiam ca se publicase acum cateva luni pe acel blog un articol despre balul mascat pe care l-am organizat, cu ajutorul unor colegi si prieteni. Insa dupa bal, nu m-am mai gandit sa intru pe blog.


Mai bine nu ma gandeam deloc....

Pentru ca a intrat un oarecare individ, sub numele generic si extrem de reprezentativ de „Inertul“, sa comenteze ca balurile de genul asta sunt de fapt un prilej de a ne scalda in caviar si sampanie, de a afisa toatele de mii de euro si, (ceea ce m-a deranjat cel mai tare) ca cei care fac asta, fac ca sa fie recunoscuti drept „persoane cool“.

Am dat reply, pentru ca nu imi sta in fire sa tac atunci cand am ceva de spus, insa nu asta conteaza. Conteaza ca m-am intristat. Rau. Pentru ca uite, inca sunt oameni care n-au inteles. Pentru ca sunt oameni atat de lipsiti de suflet incat sa dea cu pietre in actiunile umanitare. Pentru ca eu credeam ca acolo unde am ajuns sa povestim ce vrem sa facem, am gasit, daca nu sprijin, macar intelegere. Empatie.

In incercarea asta a mea de a muta muntii (suna patetic, da` cam asa a fost), am dat peste tot felul de oameni. Rai, nepasatori, suspecti. Pana la urma, desi nu toti au reusit sa ma ajute (sau nu au vrut sa reuseasca sa ma ajute), au inteles ce vreau sa fac. Au inteles ca in loc sa stau la mine acasa sa dorm, mi-am rupt din timpul meu liber, pentru ca vreau sa fac ceva. Pentru ca am crezut in lucrul asta, pana la capat. Pentru ca, desi de multe ori voiam sa-mi bag picioarele, mi-am dat seama ca nu am voie sa fac asta, pentru ca nu lupt pentru mine. Lupt pentru un copil care are nevoie de banii aia. Cat de putini...


Pentru ca pana la urma am reusit sa strang in sala cativa copii de-o varsta cu mine, care, la fel ca mine, au crezut ca putinul pe care il facem poate fi foarte important. Ca daca donezi 100 000 (lei vechi) cuiva care are nevoie de 100 000 de euro, nu e putin. Ca gesturile noastre mici, impreuna, pot face lucruri mari. De care altii au nevoie. Oameni, ca si noi.


Mereu am adorat initiativele de genul asta, indiferent din partea cui veneau. Indiferent daca erau sau nu facute pentru imagine. Chiar daca faceau asta ca sa para “cool”, tot e bine ca o faceau. Ca un om bolnav, sarac, ajungea mai aproape de visul de a trai, prin intermediul unei astfel de petreceri. Cu sau fara caviar.

Pentru ca nu poti sa stii niciodata ce-ti rezerva viitorul. Pentru ca trebuie sa-ti pese si de cei din jurul tau. Pentru ca numai printr-un mare noroc tu esti sanatos, si nu ai nevoie sa-ti pese. Pentru ca oricand poti fi tu, sau unul de-al tau. Pentru ca nu stii niciodata cand o sa ai si tu nevoie de ajutor, Doamne fereste…. Pentru ca suntem oameni, traim printre oameni, nu putem pur si simplu sa ridicam din umeri si sa dam cu pietre. Ce suflet ai? La fel de inert ca numele sub care te ascunzi?


Si daca tot a venit vorba, NU, nu am facut asta ca sa fiu “cool”. Nu am nevoie de un caz umanitar ca sa ma dau eu mare, ar fi sinistru. Am facut asta pentru ca am aflat povestea Alinei, un copil de numai 10 ani, care sufera de leucemie, si traieste, impreuna cu familia ei si fratiorul ei cel mic, intr-o saracie lucie. Pentru ca mi-am dat seama ca intr-un asemenea caz, scopul scuza mijloacele. Ca indiferent ce as fi facut ca sa strang banii pentru Alina, consider ca a meritat efortul. Pentru ca micul meu gest pentru familia ei a insemnat mult.

Am fost placut surprinsa sa vad ca multa lume s-a alaturat initativei, si ca m-au ajutat, fiecare cum a putut. Ca au inteles. Ca au crezut si ei. Ca au vrut sa faca ceva, in loc sa stea cu mainile in buzunar si sa se minuneze 5 minute “Vai, saraca de ea…” si apoi sa-si vada de viata lor. E greu sa uiti de tine si sa il ajuti pe altul. E foarte usor sa uiti sa te vezi pe tine si sa il acuzi pe altul.


M-a durut comentariul ala. Pentru ca mi-am amintit de toate momentele groaznice prin care am trecut, cand nu stiam daca o sa fie mai mult de 10 oameni in sala, in seara balului. Pentru ca am batut din usa in usa, si nu mereu am intalnit oameni prietenosi. Pentru ca am renuntat la somn, la relaxare, la multe lucruri pe care puteam sa le fac pentru mine, ca sa fac ceva pentru Alina. Pentru ca m-am dedicat trup si suflet, si am luat lucrul asta foarte in serios si foarte personal. Ca si afrontul la adresa balului. Pentru ca eu am facut mai multi oameni sa creada in proiectul asta. Pentru ca, desi multi m-au ajutat, in cele din urma, daca indiferent din ce motive ceva nu a mers, cineva nu a reusit, eu a trebuit sa refac totul. Contra cronometru. Pentru ca nu mi-am permis o clipa de liniste pana nu am pus lucrurile la punct. Pentru ca eu am mers din clasa in clasa, la nu stiu cate licee, sa vorbesc, de fiecare data, sau chiar de cate doua, trei, patru ori (nu exagerez, cine stie cunoaste), si sa incerc sa adun oameni cu suflet. Pentru ca eu am intrat la fiecare director de liceu, mai mult sau mai putin tafnos, cu aere de superioritate sau de marinimie, ca sa-l rog sa ma ajute. Pentru ca eu am convins echipa de la Liquid (pe aceasta cale le multumesc inca o data!) sa ne puna la dispozitie localul. Pentru ca eu am alergat ca Speedy Gonzales dintr-o parte in alta, sa ma asigur ca totul merge, cat de cat, conform planului. Pentru ca eu, in ultima instanta, am rezolvat tot ce era de rezolvat, cu o noapte sau cu cateva ore inainte.

Pentru ca am cunoscut o mana de copii minunati, care, desi nu ma cunosteau si nu ii cunosteam, imi zambeau, si mi-am dat seama ca ei au inteles. Pentru ca asta inseamna voluntariatul – motivatia afectiva. Cand o mana de oameni muncesc pentru o mana de oameni. Ca sa schimbe ceva, cat de mic. Ca sa faca o diferenta. Pentru ca eu, in seara de 1 Aprilie 2009 am cunoscut aproape 200 de oameni care, pentru o clipa, s-au oprit din ritmul lor alert de viata ca sa fie alaturi de cauza pe care am sustinut-o. Pentru ca le-a pasat.

Odata ce am inceput acest proiect, nu i-am mai dat drumul. Au fost provocari la fiecare pas, dar le-am depasit pe toate. Pentru ca am refuzat sa dau gres. Pentru ca sunt situatii in care nu-ti permiti sa dai mai putin de 150%. Pentru ca orice scuze sau motivatii intemeiate ai avea, e egal cu zero. Nu era vorba de mine si de orgoliile mele.... Era mai presus de atat ;)


De-asta spun ca ma doare cand vad oameni care isi tocesc unghiile si coatele in spatele unui monitor cu rautate, prin comentarii acide care nu dovedesc decat ca nu stii, ca nu ai fost, ca nu ai vazut, ca nu ai facut. Pentru ca daca ai fi fost acolo, daca ai fi cunoscut-o pe Alina, ti-ai fi dat seama ca nu tzoalele sau caviarul si sampania (absente, de altfel), au fost scopul.

Ma doare, pentru ca, desi colegii mei de la Voluntaris si de la scoala, si o gramada de copii cu suflet m-au ajutat si au fost minunati, in ultima instanta, numai eu stiu TOT ce a trebuit sa indur. Ma doare, pentru ca am crezut ca lumea a inteles.


Sunt dezamagita. Si foarte, foarte trista.

Dragostea ca o pereche de pantofi :)

Stiti cum e cu Fat Frumos? E ca atunci cand ai un outfit deja, si trebuie sa il accesorizezi (in primul rand, cu pantofi). Inainte de a pleca la cumparaturi, iti inchipui in detaliu cum ai vrea sa arate “perechea ideala”. Niciodata nu gasesti exact ce voiai, dar cumperi ce se apropie cel mai mult de ce iti imaginasei. Sau renunti sa porti outfitul respectiv…


Eu, de cativa ani visez la perechea perfecta de sandale. Rosii, cu toc, cu barete care urca pe picior. Degeaba o sa imi spuneti ca e orasul plin de asa ceva :). Eu stiu ca am cautat si am probat tot ce e in magazine, desi dintr-o singura privire puteam sa spun: perechea mea de pantofi de vis inca nu a fost conceputa :). De niciun designer, de nimeni, de nicaieri.

..motiv pentru care am casa plina de cutii cu sandale care sunt aproape ca alea din vis. Adica, nu sunt ca alea.

Dar le port din cand in cand, incercand sa gasesc numai asemanarile. Degeaba. M-am nascut perfectionista. Totul sau nimic.

Singurul motiv pentru care am tot cumparat pantofi de cand mi-am dat seama ca my dream pair nu s-a inventat e ca nu pot sa umblu desculta. Si am gasit destule modele frumoase, care completeaza diverse rochii sau pantaloni.


Si totusi, perechea ideala de sandale asteapta, undeva, intr-un colt al imaginatiei unei alte persoane, dintr-un alt colt de lume, sa ia nastere. In piele si flecuri.

…pentru ca eu, cinica si sarcastica cum sunt, cred in suflete pereche. Sufletul meu pereche e cel care va concepe sandalele pe care visez, de ani de zile, sa le port. Si inca nu s-au inventat.




P.S. : Ma intreb adesea, daca oamenii ajung in Rai dupa ce mor, unde ajung pantofii pe care noi nu ii mai purtam?

Fiindca inca nu am gasit un raspuns, mi-e mila sa arunc perechile vechi… De-aia am casa plina de cutii (mania mea – nu suport sa tin pantofii aruncati aiurea). Amintiri…. Cand ma uit la unii si imi dau seama ca, atunci cand i-am probat prima oara, erau cei mai frumosi, imi dau seama cat am crescut…. Trist.



[ Sandalele din poza sunt cele care se apropie cel mai mult de “ideal”. Asta ca sa va faceti o idee :) ]

Ce au in comun Mircea Cartarescu, Brigitte Bardot, Angelina Jolie si...doamna Buth?:>

Mereu m-a socat sa vad femei extrem de frumoase alaturi de barbati urati, care se si poarta urat cu ele. Mereu m-a socat sa vad barbati frumosi, si plini de succes (sa nu zic de bani), innebuniti dupa vreo uratanie.


Personal cunosc cateva cazuri, persoane pe care le vad frecvent. Si nu, nu e vorba de cuplari din alea de o saptamana doua o luna maxim. E vorba de oameni care sunt impreuna de ani de zile. Si nu par sa aiba vreun gand de despartire. Sa le fie de bine! (ceea ce imi doresc si mie).

[Pardon, a nu se intelege ca eu cred ca frumusetea are ceva de-a face atunci cand doi oameni se inteleg bine. Dar, totusi, se stie ca aspectul fizic e un factor important in alegerea partenerului :) ]



Intr-una din zilele trecute, intorcandu-ma acasa, pe o caldura infernala, punctata pe alocuri de apa mea care deja se incalzise, mi-am amintit, brusc, fara nicio legatura cu peisajul sau cu preocuparile mele, de ceva ce am citit intr-o carte, acum ceva timp.

Doi pustani mergeau pe strada, la varsta la care hormonii urlau in ei mai tare decat poate mugi orice hipopotam cand se pregateste de lupta, si vad o femeie frumoasa. Evident, raman si se holbeaza la ea, cu “brau de bale” 3m in jurul lor. Un barbat trece, si ii vede, si le spune urmatorul lucru (memorabil de altfel) :”E buna parasuta asta, nu? […]. Da’ ascultati-ma pe mine, c-am fumat destule ca ea: cat o vedeti de futesha, sa stiti ca e pe undeva un barbat satul de ea pana peste cap! Poa’ sa fie cea mai misto din lume, poa’ sa fie si Brijibardo, ca tot i-e drag vreunuia de ea ca mie de nevasta-mea….”


Oricat de vulgar ar fi conturata fraza, tot exprima un adevar inviolabil. Deci, asta e explicatia. Asa cum mi-a spus mie o tanti cand eram mica, si am crezut ca e doar una dintre profetiile babelor, care niciodata nu se indeplinesc in lumea celor tineri, “fetele frumoase n-au noroc”. Fetele frumoase se indragostesc de urati. Prosti. Insensibili. Probabil, ca sa se creeze un echilibru. Aiurea, ca urataniile cand se vad bagate in seama, fac pe smecherii, in loc sa zica “Doamne ajuta!” ca a dat norocu pe capu` lor ,ei, care au ceva din tristetea berzelor, ei, in ochii carora, uitandu-te, intrezaresti ceafa (nu ca ai apuca sa le vezi ochii, aia sunt mereu pe curu` tau :-J)


Cuplurile formate din Ea frumoasa si El urat, in care el se si comporta pe masura figurii pe care i-a dat-o Mama natura (nu, nu aia cu tzatze mari!), se bazeaza pe pasiunea pe care Ea, din nefericire, a capatat-o pentru monstrul hidos de langa ea. Care, dezastru! sesizandu-i slabiciunea, o joaca pe degete. Trista soarta mai avem….


Deci, baieti, nu disperati! Cand mai vedeti pe strada sau la tv, sau oriunde, o fata frumoasa, care vi se pare perfecta, si va ganditi “Nu s-ar uita asta la mine…”, amintiti-va ca, statistic, exista cel putin unu` in lumea asta despre care ea poate spune acelasi lucru. Cu putin noroc, unul mai urat ca tine. Exista cel putin unul care e satul de ea, in toate sensurile bune, cum esti satul tu de ce-ai pe-acasa.


Mda, sunt multe lucruri pe care le-am arunca, daca nu ne-ar fi frica sa nu vina altii sa le ia de pe jos. Gunoiul unuia e mereu Raiul altuia. Pacat ca suntem mereu atrasi de singurele persoane care s-au saturat de noi. Fara sa conteze ca de cele mai multe ori, se comporta asa urat incat nu ne merita. Pacat…


[ In fiecare zi, milioane de oameni sufera de monogamie. Inca nu s-a gasit niciun antidot….]





Post Scriptum: poza cu Buth e pusa pentru cele care sunt usor panicate sa-si gaseasca pe unu sa le ia de nevasta. Pentru cine o si cunoaste, cred ca e argumentul suprem :). Daca intr-adevar vrei, te mariti. Se gaseste ;). Daca cineva a facut asta pt Buth, va face si pt tine ;)). Eh, frumusetea asta, cat e de relativa, in ochii fiecaruia :)))))))

Ce faci cand....

Ce faci cand te trezesti dimineata si gasesti o gaura in cer?




[Raspuns: te duci si te culci la loc si nu mai faci poze pe geam ca tampita la 6 dimineata. Pentru ca nu ai dormit si vezi numai gauri. De neacoperit, spre deosebire de cele n luate cate x ale tale. Pentru care indemnul “Shut your hole!” isi pierde sensul. Again, filozofie premenstruala :-J]

Credeti in casatorie?

Azi intentionam sa scriu despre cu totul altceva. De fapt, nu mi-as fi inchipuit niciodata ca o sa ajung sa dezbat acest subiect ingrat. Dar nu am incotro, am avut o intalnire de gradul 3 cu imaginatia fantastica a familiei mele, si am aflat nu numai ca ei se asteapta sa fac marele pas foarte curand, dar au inceput deja sa-mi faca si zestrea /:). Eh, deocamdata doar bunicii, ce-i drept, si au inceput timid, cu niste seturi de tacamuri …. Dar nu asta are importanta. Pe mine m-a socat gestul in sine, si faptul ca au mers atat de departe cu gandul. Ca sa nu mai spun ce indicatii imi da bunica-mea, ca setul ala e pentru cand o sa intind eu mese mari /:). Pentru cine ma cunoaste este destul de evident care e gluma proasta. Pentru cine nu ma cunoaste, eu si aragazul inca nu am facut cunostiinta. Adica nu ma apropii decat in cazuri de extrema urgenta, si numai cu niste instrumente speciale, etc etc. Si daca prin absurd reusesc sa aprind aragazul, aici se incheie cunostiintele mele gastronomice. Si ai mei bunici isi inchipuie ca se apropie ziua in care eu, gospodina-gospodinelor, o sa am nevoie de mii de furculite si cutite diferite pt diverse feluri....

Nu stiu daca sa rad sau sa plang; sincer, sa rad nu prea imi vine. A, si ca sa fie treaba treaba, i-am marturisit mamei unul dintre episoadele penibile recente, si nu rateaza nicio ocazie sa imi zica „daca nu iti convine, poti oricand sa te mariti si sa te muti la tara“. Mda. Totul este foarte amuzant, doar ca nu pentru mine.

In ceea ce priveste faimoasa casatorie, de care deja ma intreaba din ce in ce mai multa lume :)), nu pot decat sa va dezamagesc, dragilor: desi am primit cateva cereri (prima a fost acum vreo 2 ani cred :-?), in primul rand ca niciunul dintre admiratorii mei nu merita nimic, mai ales totul, si in al doilea rand, mariajul nu se afla in planurile mele nici in viitor. Poate intr-o zi o sa am o relatie serioasa cu cineva (desi bazandu-ma pe statistici pot sa va spun ca nu cred ca sunt capabila de o relatie mai lunga de 3-4 luni :P. Maxim.). Dar asemenea nemernicie nu voi face nici batuta, nici daca stiu ca alternativa e sa cresc pisici pana la moarte :)). Imi pretuiesc prea mult libertatea, si viata mea asa cum e acum. Plina de alternative, orar flexibil, chestii spontane, etc. Copiii nu mi-au placut niciodata. Cu atat mai putin mi-ar placea sa fie ai mei, mai ales ca asta vine la pachet cu deformarea definitiva a siluetei. Ideea de familie, in care femeia e inevitabil sluga, iarasi nu prea ma incanta.

Nu cred in „happy end“. Nu exista asa ceva in viata de zi cu zi. Versiunea actualizata a “happy-end-ului” e aia cand amandoi rezista eroic pana unul dintre ei moare. Mda, romantic pana peste limite. Mai am putin si imi dau mucii de emotie.

Intr-adevar, in ziua de azi, a crede in casatorie e totuna cu a crede in Mos Craciun: ai tai nu renunta nicio clipa sa iti bage pe gat conceptia asta cum ca orice ai auzi in lume, exista si e adevarat , si sa nu te indoiesti nicio clipa de povestile pe care le-ai auzit cand erai copil. Doar ca atunci cand il prinzi pe Mos Craciun cu “matza-n sac”, e greu sa mai crezi ca “era doar un inlocuitor, adevaratul Mos locuieste la Polul Nord, bla bla bla”. Dupa o anumita varsta, fiecare dintre noi isi da seama, mai mult sau mai putin fortat, ca Mos Craciun e o inventie a parintilor nostri, care vor sa ne alinieze in “randu’ lumii”. Doar ca asta nu ne ajuta cu nimic, pentru ca in cele din urma tot crestem, si ne dam seama ca am fost mintiti cu nerusinare, si ca am fost naivi, si ca de fapt nu avem de ce naiba sa credem in Mos Craciun, Mos Nicolae, “Happy ever after”, etc.

In concluzie, oricat de tentanta e viziunea cu shopping dupa rochii de mireasa, treaba cu “hai sa ne luam si sa nu ne mai dam drumu” e penibila, patetica, invechita (nu la modul vintage, ci la modul doamna Buth ). Nu neg ca sunt unii oameni carora le prinde bine, pentru ca fara sa se “aseze la casa lor” (apropo, cand aud expresia asta, ma gandesc inevitabil la 2 mosuleti stand linistiti pe scaun, care au luat prozac si beau ceai de tei, privind pe geam), nu sunt impliniti. De parca ai avea nevoie de altcineva ca sa te simti bine in pielea ta!

Mda, eu raman la vechile convingeri: cat timp nu ai niciun motiv serios sa iti bati joc de viata, e mult mai bine sa lasi piticii de pe creier sa zburde liberi. Cat timp nu te simti bine cu tine, nu o sa te simti bine cu altul, clar. Eu, prefer sa fiu “Sex and the city”, nu “Desperate Housewives”. Prietenii stiu de ce ;)

E,ba pe dracu!

Astazi vreau sa vorbesc despre Eba. First daughter. Barfa momentului. Cea mai proasta dintre prosti.

Probabil destul de multi s-au mirat cand au vazut ca, pana la urma, pleaca si ea la Strasbourg.

Eu nu.


Facand o paranteza: pe 7 iunie, after after party (o sa scriu si despre asta, candva), cu ochii carpiti de somn si fatza de zombi nedormit, am fost sa votez.

Nu sunt o mare fana a politicii. Nu ma uit la stiri si nu ma intereseaza scandalurile, etc etc. Nu stiu nici macar care sunt partitdele, si sincer, ma doare fix undeva cine castiga alegerile, ca doar toti sunt la fel de prosti si chititi pe capatuiala.


Totusi, m-am dus sa votez. De ce? Ma enerveaza ca singurii care voteaza sunt moshuletzii senili, comunisti pana in maduva oaselor. Abia se mai misca, dar totusi, voteaza cu sfintenie, de fiecare data. Cei tineri foarte rar voteaza. Pacat…


Pentru ca atunci cand nu votezi, ii lasi pe altii sa decida in locul tau. Culmea, inteligenta unui individ este invers proportionala cu dorinta sa de a vota. Dovada ca in politica sunt numai vaci si boi pe doua picioare. De-asta am facut un efort sa votez. Ca sa stiu ca am spus ce am avut de spus;).

Acum revenind la Eba, am aflat, cu surprindere, ca acum s-a hotarat sa se intoarca la titulatura de “fata-lu`-tata aka first daughter”, si ca totul a fost, de fapt, o manevra pentru ca domnisoara sa faca shopping in alte mall-uri. Si sa legalizeze marijuana, pentru ca tara in care pleaca ea nu e Olanda. Desi, cred ca avand imunitate diplomatica, nu ar mai trebui sa-si faca griji pentru asta :-??.


Oricum, tot raul e spre bine. Mai proasta ca oricare alt politician nu este, nu ar avea cum (inca nu a invins nimeni sistemul). Singura diferenta e ca este mai tanara. Si, de ce nu, e o prezenta agreabila.

Gestul ei de a se retrage din partidu` lu taicasu` si de a o lua de la capat, pe cont propriu, mie personal mi-a placut (indiferent care ar fi fost intentiile). Mi-a placut si gata.


Oricum, nu cred ca se asteptau multi ca ea sa iasa europarlamentar (poate doar cei care au matrasit voturile).

Desi si-a spalat in public si sutienu`, si chilotii, si a dovedit ca e fata-lu`-tata, inteligenta ca un castravete murat, uite ca se duce ca reprezentanta de frunte a Romaniei, acolo unde noi deja ne-am facut de bafta ca nicaieri altundeva. Ce pot sa zic, la cat mai multe “succesuri”.


O statistica Realitatea Tv spune ca toti tinerii au votat-o pe Eba. Inclusiv eu :).



(Incep sa inteleg de ce inainte femeile nu aveau drept de vot....)

Le "Bad Boy"

In urma unei discutii cu o persoana de sex masculin, m-am gandit sa incerc sa definesc, pe blog, conceptul de “bad boy”.

In primul rand, baietii rai nu sunt cei care vor sa fie si se chinuie si se straduiesc non stop sa fie asa, ca sa atraga atentia.

Baietii rai sunt nesimtitii. Cei care intra inaintea ta, nu ca sa iti deschida usa, ci ca sa se si aseze pe scaun inaintea ta. Cei care se scobesc in nas, ragaie si se imbata ca porcii, cu mandrie. Cei care sunt din nastere insensibili, si saraci cu duhul din gratie divina. Mitocanii. Cei care te calca pe picior si nu-si cer scuze. Cei care te-ar lua si la palme, la nevoie. Cei care injura, scuipa, si se pise in public. Cei care se scarpina oriunde, de fata cu oricine. Cei care dau cu pumnul in masa. Cei care sunt violenti, agresivi nu numai verbal.

Cei cu ceafa lata. Cu numeroase sunci, gravitand in jurul lor. Cu tatuaje de prost gust, daca se poate pe tot corpul. Cu ceasuri mari. Cu haine sclipicioase, de prost gust. Cei care si-ar baga pula in orice misca. Cei care s-ar duce si dupa o libarca, daca ar sti ca are pizda. Cei care ar fute orice, oricand, oricum, pe principiul “toate gaurile sunt la fel de bune”. Cei care dupa sex se ridica si se incheie la slitz in fatza ta. Cei pentru care preludiul e drumul de la masina pana in pat.


Cei care mananca cu amandoua mainile, nasul si toata fatza. Cei carora le vezi meniul pe haine. Cei care vorbesc urat cu parintii lor, si care fac afaceri dubioase. Cei care se drogheaza pana nu mai stiu cum ii cheama. Cei care pot fi dresati sa nu isi mai recunoasca nici proprii chiloti, intrucat nu fac nimic prin casa, din principiu.

Cei care asculta fie manele, fie rock, fie hip hop, dar nu ca simple stiluri muzicale, ci transformate in adevarate religii, in virtutea carora sar la gat (sau la cutit, dupa caz). Cei care umbla mereu cu pistoale, cutite, unghiere, etc, nu neaparat ca sa le foloseasca, ci ca sa le arate. (Hm…)


Cei care scot ostentativ teancu` de bani, si scuipa ca sa ii numere. Cei care nu au prieteni, ci doar cunostiinte. Cei care sar la bataie nu din motive, ci din placere. Cei care se dau cu parfumuri fine in prostie, fara sa se spele. Cei care vin la tine si te intreaba, ranjind: “Ce faci papusE?” sau iti spun “Ochii tai se asorteaza cu cearsaful meu” sau “ Cred ca te dor picioarele, ai umblat toata ziua prin capul meu”, etc etc etc (o sa fac, cat de curand, un articol pe tema “textelor” – nu e cazul sa intru aici in detalii, ne abatem de la subiect).

Cei carora nu le-ar da prin cap sa se uite in oglinda si sa zica “Pfai da ce moaca am!” sau „Ce gras sunt!“. Cei care au atat de dezvoltat cultul sinelui, incat cad in penibil, intrucat nu-si mai vad nici defectele flagrante. Cei care nu se pot face de ras mai rau decat i-a facut de ras natura, si totusi, merg in lume cu capul sus (cel de deasupra gatului, evident).


In fine, cei care cred ca au drepturi de viata si de moarte asupra unei fete/femei, odata ce si-au lasat balele pe ea. Cei care te trag la raspundere pentru orice, crezand ca esti proprietatea lor, evident, fiind un contract unilateral: tu nu mai ai voie, el, evident, e liber ca pasarea cerului. Cei care sunt gelosi, concomitent, pe 1 2 3 4 5 …. x luate cate n fete/femei. Cei care vor sa-si faca harem, fara sa aiba vreo obligatie. Cei care sunt convinsi ca au dreptul si chiar obligatia sa aiba pe oricine, si cei care se revolta cand dau de vreuna care se opune, de parca le-ar incalca vreun drept fundamental (dreptul barbatului de a-si baga pula? :-/).


Baietii rai sunt cei care pot sa spuna “PA!” si sa isi vada de viata lor. Cei care promit ca te suna, dar ti-au uitat numele chiar inainte sa il spui. Cei care nu au niciun fel de sentiment, decat cel al egoului. Cei pe care nu-i intereseaza decat de ei si de pula lor. Cei care vad in fete/femei obiecte, nu persoane. Cei care dupa ce si-au facut interesul, te ignora.

Cei la care ambele capete sunt la fel de proaste.


Paradoxal, baietii rai au „priza la public“. Umbla femeile dupa ei, de zici ca nu-i adevarat. Nu o data am vazut femei frumoase foc, umbland dupa tzarani de genul asta. De ce?


Greu de dat o explicatie universal valabila. Probabil pentru ca mereu ne atrag persoanele cele mai nepotrivite pentru noi (pe principiul coincidentia oppositorum :P). Pentru ca ne plac cei care nu sunt ca noi.


Nu, nu ne simtim in siguranta langa ei. Dimpotriva. Genul asta de relatie e mereu umbrita de nesiguranta, pentru ca ei nu sunt fideli niciuneia.


Poate ne plac baietii rai, puternici si invincibili pentru ca stim ca suntem slabiciunea lor. Macar temporar…. Pentru ca am descoperit punctul sensibil :). Pentru ca suntem noi finute si gingase si pentru ei. Pentru ca le amintim de mamele lor, si le gasim mereu partea buna, bine-bine ascunsa.


De fapt, nici nu conteaza de ce, cat timp ei inca sunt “pe trend”. Mda, baietii rai sunt si genul meu….

tziki piki aka pitzi.org (scrisoare deschisa catre o pitzipoanca)

Citind din nou un blog de care mi-e “foarte drag” (nu de blog in sine cat de persoana care il scrie), m-am hotarat sa scriu un articol despre pitipoance.

Nu sunt cele care poarta colanti negri si pantaloni scurti de blugi, combinati cu o bluza alba, OBLIGATORIU avand ceva metalic auriu sau argintiu, cu tzatzele aproape in gura, cu unghiile cojite pe la margini, scuipand seminte, cu parul de obicei slinos si mirosind a deodorant de mashina :-&.

Nici cele care isi fac poza cu “Iepurasu-care-isi-tine-ouale-in-mana” si le pun pe hi5, care pun la status versuri din manele, care sunt mereu inlacrimate, dupa un acelasi EL, cu care au relatii interminabile,de ani de zile, in care rutina e sex-fast food-plimbare “pe centru”-sambata seara manele-messenger-hi5-sex, etc.


Nici macar cele care n-au auzit de Cartarescu, Cioran, Coelho, sau poate nici macar de Bacovia sau Blaga, care isi inchipuie ca o carte e o versiune primara a unui DVD, care se uita doar la filme horror si care nu rad la comedii, care nu beau apa minerala pentru ca sunt prea obisnuite cu cea de la chiuveta, care beau doar Cola (in lipsa de apa chioara pura).


Paradoxal, nici cele care sunt fane Tokio Hotel, desi asculta numai manele si nu inteleg limba germana, care au note mici, pentru ca se duc la scoala doar ca sa isi faca poze in baie, care isi fac unghiile cu negru, ca sa nu si le mai curete.


Pitzipoancele sunt cele care simt nevoia sa comenteze,sistematic, tot. Fara sa se uite macar o data in oglinda. Pitzipoancele sunt cele care intra pe pitzipoancecocalari.org/ro (nu stiu exact adresa, feel free to google it), si comenteaza anonim, temandu-se ca, nu cumva, daca le-ar vedea cineva hi5-u, sa le treaca in top.

Pitzipoance sunt cele care abia asteapta sa aiba ce barfi, cu oricine, pentru ca in viata lor nu se intampla nimic. Pitzipoancele sunt cele care au 20 si ceva de ani si se comporta ca si cum ar avea 60 si ceva. Sunt cele care blameaza “generatia tanara” sub deviza “Pe vremea mea…bla bla bla”. Inadaptatele. Cele care barfesc tot si pe toti, pentru ca nu fac parte de nicaieri. Cele care sunt atat de sictirite de viata pentru ca nu stiu sub nicio forma sa se simta bine, niciunde. Nu de alta, dar nu e nimeni de nivelul lor.

Cele care invata, copiaza, si tot iau note mici. Cele care au fantezii cu actori, fotbalisti, cantareti, etc., desi le este foarte clar ca nu o sa aiba vreodata sansa sa ii intalneasca. Cele a caror camera miroase a naftalina. Cele care au flori in ghivece. Prin toata casa.

Cele care se cred buricu pamantului, extraordinare in meseria lor. Cele care se simt superioare profesorilor lor, cele care cred ca sunt un fel de Eminescu al vremurilor noastre (intr-un alt domeniu, poezia nu e pentru pitzipoance). Cele care sunt atat de acre si nesuferite, incat atunci cand, din nefericire, e absolut nevoie sa colaborezi cu ele, te inarmezi cu Prozac, tutun, si tot nu reusesti. Nu ai cum.

Pitzipoancele sunt cele care, atunci cand fac misto de cineva, nu respecta normele gramaticii (sa fie oare intentionat sau nu? de prost gust, in orice caz)


In fine, cea mai pitzipoanca dintre pitzipoance este prima care va reactiona la acest articol si imi va scrie replica pe blogul ei. Si stiu exact cine va face asta :P.

Apropo, daca citeam doar Cool Girl, nu cred ca mai existau aceste divergente de opinii intre noi, ca doar am fi avut acelasi intelect, nu?

Pacat ca nu iti plac pitzipoancele. Cred ca iti este tare greu sa te uiti in oglinda, in fiecare dimineata… (sau ai renuntat deja?)

Copia n-are valoare!

Mi-am amintit de curand o intamplare de acum cativa ani, nu mai stiu exact momentul, cand o cunostiinta m-a copiat in ceva. Tocmai facusem eu una, in stilul meu original, de ramasesera toti socati (nu spun ce, oricum persoana e prea nesimtita ca sa se simta), ca de obicei, unii ziceau ca e bine, altii ziceau ca ce-a fost in capu` meu, cand se gaseste si pitzi asta sa faca si ea.


Acum imi vine sa rad, dar atunci m-am simtit destul de aiurea. Pana mi-am dat seama cat e ea de penibila… Pana mi-am dat seama ca e totusi ceva sa ai propriile idei, si curajul sa le “brevetezi” (adica sa fii primul care le pune in aplicare). Majoritatea oamenilor sunt copii ale altor oameni, asta pentru ca (tribut lui Murphy) “atunci cand sunt liber sa faca ce vor, de obicei oamenii se copiaza intre ei”.

S-ar putea sa fiu eu anormala, de fapt, stiu sigur ca sunt, dar totusi nu inteleg ce dracu` de placere poate sa fie cand te gandesti ca esti ca altcineva /:). Poate sunt eu exagerata, dar nu sunt singura care e de aceeasi parere. De exemplu, eu nu suport nici sa aiba cineva haine ca ale mele (evident , asta e inevitabil). Nu imi place deloc sa copiez, chiar ma stresseaza daca imi place, sa zicem , un parfum pe care il are deja altcineva. Daca toti ne-am repeta, la infinit, lumea ar deveni, brusc, tampa si redundanta. Si ma enerveaza cei/cele care ma copiaza pe mine, pentru ca nu au bunul simt sa isi gaseasca propriul stil. Pentru ca nu au inteles ca singura modalitate de a fi cineva este sa fii tu insuti. Nimeni nu poate face asta mai bine, si nimeni nu poate face asta in locul tau. Nu e doar un slogan care suna bine, e o realitate pe care multi o declara si putini o inteleg.


Baby, stii, e ca atunci cand iesi in lume si te lauzi cu geanta ta Louis Vuitton. Lumea s-ar putea sa te admire, pentru ca unii nu stiu sa deosebeasca un fake de un original. Dar tu, in sinea ta, vei stii mereu ca geanta cu care te dai mare nu a iesit dintr-un magazin luxos, ci din portbagajul unui “traficant”, care cel mai probabil are ochii oblici… Eu, una, prefer sa ma afisez cu o geanta no name, decat cu una care pretinde a fi ceva ce nu e. De fapt, incep sa cred, in nebunia mea, ca gentile le seamana stapanelor/stapanilor. Eu n-as putea sa ma laud cu ceva ce nu sunt. Nu as putea. Din motive pe care tu nu le poti intelege…


Deh, copia n-are valoare. Tu esti “Made in China”. Cel mai rau e ca nici asta nu-ti asumi, pentru ca ai impresia ca esti cool. Visuri, draga, visuri….

Atunci cand....

Am incercat pe cat posibil sa evit sa vorbesc pe blog despre visele mele. Stiu ca nu e placut sa asculti visele nimanui, e la fel de plictisitor ca oamenii care incearca sa fie amuzanti spunand bancuri

Totusi, simt nevoia sa scriu, acum, cand am ajuns la capatul rabdarilor. De cateva luni, visez aproape in fiecare noapte, variatiuni pe aceeasi tema: trenuri si zapada.

Da, stiu ca multi nu o sa ma credeti, o sa credeti ca glumesc, sau ca exagerez, ca sa am ce povesti. Va reamintesc, visele sunt creatii ale imaginatiei noastre, o combinatie intre tot ce am vazut, prelucrata la nivelul subconstientului. Nu trebuie sa va reamintesc ca eu am o imaginatie bolnava. Deeeci….


Pentru ca azi sunt generoasa, va scutesc de povestirile viselor mele (unele sunt chiar creepy), si nu numai pentru ca sunt generoasa, ci pentru ca stiu sigur ca suna foarte SF si nu o sa ma credeti :)).


Totusi, de curand, a disparut zapada (a venit vara si in visele mele? Sau e doar o astenie onirica de primavara?), si a aparut alt element recurent (care, de fapt, se repeta ciclic si inainte de aparitia zapezii cu trenuri): pisica. De fapt, felinele, pentru ca am visat si un leopard (banuiesc, nu deosebesc exact speciile, mai ales cand dorm). Stiu ca pisica e un semn rau in vis, insa felinele, pare-se, sunt un semn bun. Mda, aia ma gandeam si eu. E bullshit “stiinta” interpretarii viselor. Fiecare si le interpreteaza dupa bunul plac: bune, daca ii plac, rele, daca nu ii plac sau daca nu le intelege.


Eu, de fapt, daca stau sa ma gandesc bine, nu prea am mai avut vise de mult, ci cosmaruri. Si unele dintre ele sunt de-a dreptul bizare, totusi, ma trezesc mai totimpul aproape plangand, si imi ia ceva timp sa adorm din nou (daca reusesc). Cica au descoperit cercetatorii lu` peshte ca asa ne eliberam de trairile negative. Toate emotiile negative sunt colectate de creier, care, astfel le elimina. Baaaah da multe emotii negative am tot avut de o gramada de luni incoace /:). Si io care credeam ca daca pleznesc persoana respectiva sau ii zic in fata ce am de zis ma eliberez… Se pare ca m-am inselat. Se pare ca tot trebuia sa fiu si eu sanctionata, pentru ca nu sunt mai zen. Pentru ca ma enervez de cate ori cineva e mai prost decat limita legala, de cate ori cineva e lipsit de bun simt cu mine, de cate ori cineva se comporta urat, nejustificat



In Reincarnare credeti? In Karma?


Eu cred ca intr-o viata anterioara am fost pisica. Oricum, felina.


...pentru ca si atunci cand cad, cad in picioare ;)