Ce ti-e scris in frunte ti-e pus. De ce ti-e frica nu scapi. Totul se intampla cu un scop. Doar zicale? Probabil, dar de curand, cautand material filmat din niste spectacole, am ajuns, din search in search, pe blogul Jiunimea. Unde, surprize-surprize pentru Andreea Marin!

Stiam ca se publicase acum cateva luni pe acel blog un articol despre balul mascat pe care l-am organizat, cu ajutorul unor colegi si prieteni. Insa dupa bal, nu m-am mai gandit sa intru pe blog.


Mai bine nu ma gandeam deloc....

Pentru ca a intrat un oarecare individ, sub numele generic si extrem de reprezentativ de „Inertul“, sa comenteze ca balurile de genul asta sunt de fapt un prilej de a ne scalda in caviar si sampanie, de a afisa toatele de mii de euro si, (ceea ce m-a deranjat cel mai tare) ca cei care fac asta, fac ca sa fie recunoscuti drept „persoane cool“.

Am dat reply, pentru ca nu imi sta in fire sa tac atunci cand am ceva de spus, insa nu asta conteaza. Conteaza ca m-am intristat. Rau. Pentru ca uite, inca sunt oameni care n-au inteles. Pentru ca sunt oameni atat de lipsiti de suflet incat sa dea cu pietre in actiunile umanitare. Pentru ca eu credeam ca acolo unde am ajuns sa povestim ce vrem sa facem, am gasit, daca nu sprijin, macar intelegere. Empatie.

In incercarea asta a mea de a muta muntii (suna patetic, da` cam asa a fost), am dat peste tot felul de oameni. Rai, nepasatori, suspecti. Pana la urma, desi nu toti au reusit sa ma ajute (sau nu au vrut sa reuseasca sa ma ajute), au inteles ce vreau sa fac. Au inteles ca in loc sa stau la mine acasa sa dorm, mi-am rupt din timpul meu liber, pentru ca vreau sa fac ceva. Pentru ca am crezut in lucrul asta, pana la capat. Pentru ca, desi de multe ori voiam sa-mi bag picioarele, mi-am dat seama ca nu am voie sa fac asta, pentru ca nu lupt pentru mine. Lupt pentru un copil care are nevoie de banii aia. Cat de putini...


Pentru ca pana la urma am reusit sa strang in sala cativa copii de-o varsta cu mine, care, la fel ca mine, au crezut ca putinul pe care il facem poate fi foarte important. Ca daca donezi 100 000 (lei vechi) cuiva care are nevoie de 100 000 de euro, nu e putin. Ca gesturile noastre mici, impreuna, pot face lucruri mari. De care altii au nevoie. Oameni, ca si noi.


Mereu am adorat initiativele de genul asta, indiferent din partea cui veneau. Indiferent daca erau sau nu facute pentru imagine. Chiar daca faceau asta ca sa para “cool”, tot e bine ca o faceau. Ca un om bolnav, sarac, ajungea mai aproape de visul de a trai, prin intermediul unei astfel de petreceri. Cu sau fara caviar.

Pentru ca nu poti sa stii niciodata ce-ti rezerva viitorul. Pentru ca trebuie sa-ti pese si de cei din jurul tau. Pentru ca numai printr-un mare noroc tu esti sanatos, si nu ai nevoie sa-ti pese. Pentru ca oricand poti fi tu, sau unul de-al tau. Pentru ca nu stii niciodata cand o sa ai si tu nevoie de ajutor, Doamne fereste…. Pentru ca suntem oameni, traim printre oameni, nu putem pur si simplu sa ridicam din umeri si sa dam cu pietre. Ce suflet ai? La fel de inert ca numele sub care te ascunzi?


Si daca tot a venit vorba, NU, nu am facut asta ca sa fiu “cool”. Nu am nevoie de un caz umanitar ca sa ma dau eu mare, ar fi sinistru. Am facut asta pentru ca am aflat povestea Alinei, un copil de numai 10 ani, care sufera de leucemie, si traieste, impreuna cu familia ei si fratiorul ei cel mic, intr-o saracie lucie. Pentru ca mi-am dat seama ca intr-un asemenea caz, scopul scuza mijloacele. Ca indiferent ce as fi facut ca sa strang banii pentru Alina, consider ca a meritat efortul. Pentru ca micul meu gest pentru familia ei a insemnat mult.

Am fost placut surprinsa sa vad ca multa lume s-a alaturat initativei, si ca m-au ajutat, fiecare cum a putut. Ca au inteles. Ca au crezut si ei. Ca au vrut sa faca ceva, in loc sa stea cu mainile in buzunar si sa se minuneze 5 minute “Vai, saraca de ea…” si apoi sa-si vada de viata lor. E greu sa uiti de tine si sa il ajuti pe altul. E foarte usor sa uiti sa te vezi pe tine si sa il acuzi pe altul.


M-a durut comentariul ala. Pentru ca mi-am amintit de toate momentele groaznice prin care am trecut, cand nu stiam daca o sa fie mai mult de 10 oameni in sala, in seara balului. Pentru ca am batut din usa in usa, si nu mereu am intalnit oameni prietenosi. Pentru ca am renuntat la somn, la relaxare, la multe lucruri pe care puteam sa le fac pentru mine, ca sa fac ceva pentru Alina. Pentru ca m-am dedicat trup si suflet, si am luat lucrul asta foarte in serios si foarte personal. Ca si afrontul la adresa balului. Pentru ca eu am facut mai multi oameni sa creada in proiectul asta. Pentru ca, desi multi m-au ajutat, in cele din urma, daca indiferent din ce motive ceva nu a mers, cineva nu a reusit, eu a trebuit sa refac totul. Contra cronometru. Pentru ca nu mi-am permis o clipa de liniste pana nu am pus lucrurile la punct. Pentru ca eu am mers din clasa in clasa, la nu stiu cate licee, sa vorbesc, de fiecare data, sau chiar de cate doua, trei, patru ori (nu exagerez, cine stie cunoaste), si sa incerc sa adun oameni cu suflet. Pentru ca eu am intrat la fiecare director de liceu, mai mult sau mai putin tafnos, cu aere de superioritate sau de marinimie, ca sa-l rog sa ma ajute. Pentru ca eu am convins echipa de la Liquid (pe aceasta cale le multumesc inca o data!) sa ne puna la dispozitie localul. Pentru ca eu am alergat ca Speedy Gonzales dintr-o parte in alta, sa ma asigur ca totul merge, cat de cat, conform planului. Pentru ca eu, in ultima instanta, am rezolvat tot ce era de rezolvat, cu o noapte sau cu cateva ore inainte.

Pentru ca am cunoscut o mana de copii minunati, care, desi nu ma cunosteau si nu ii cunosteam, imi zambeau, si mi-am dat seama ca ei au inteles. Pentru ca asta inseamna voluntariatul – motivatia afectiva. Cand o mana de oameni muncesc pentru o mana de oameni. Ca sa schimbe ceva, cat de mic. Ca sa faca o diferenta. Pentru ca eu, in seara de 1 Aprilie 2009 am cunoscut aproape 200 de oameni care, pentru o clipa, s-au oprit din ritmul lor alert de viata ca sa fie alaturi de cauza pe care am sustinut-o. Pentru ca le-a pasat.

Odata ce am inceput acest proiect, nu i-am mai dat drumul. Au fost provocari la fiecare pas, dar le-am depasit pe toate. Pentru ca am refuzat sa dau gres. Pentru ca sunt situatii in care nu-ti permiti sa dai mai putin de 150%. Pentru ca orice scuze sau motivatii intemeiate ai avea, e egal cu zero. Nu era vorba de mine si de orgoliile mele.... Era mai presus de atat ;)


De-asta spun ca ma doare cand vad oameni care isi tocesc unghiile si coatele in spatele unui monitor cu rautate, prin comentarii acide care nu dovedesc decat ca nu stii, ca nu ai fost, ca nu ai vazut, ca nu ai facut. Pentru ca daca ai fi fost acolo, daca ai fi cunoscut-o pe Alina, ti-ai fi dat seama ca nu tzoalele sau caviarul si sampania (absente, de altfel), au fost scopul.

Ma doare, pentru ca, desi colegii mei de la Voluntaris si de la scoala, si o gramada de copii cu suflet m-au ajutat si au fost minunati, in ultima instanta, numai eu stiu TOT ce a trebuit sa indur. Ma doare, pentru ca am crezut ca lumea a inteles.


Sunt dezamagita. Si foarte, foarte trista.