Motto:”Cartile nu se cumpara cu sacul si nu se citesc la kilogram. Cartile au suflet, si nu vrem sa fim printre cei care isi bat joc de ele. «
Ieri am fost la biblioteca, sa caut doua carti pe care trebuie sa le (re)citesc pentru scoala (ma rog, facultate, tot aia e :P). Ca niciodata, doamnele de acolo erau foarte tzafnoase si indiferente, si cand am intrebat de respectivele volume, au ridicat din umeri indiferente: “Nu sunt la raft”, si s-au asezat la loc, vazandu-si de treaba in continuare. De obicei s-ar fi dus in spate sa mi le caute, sau ar fi cautat macar in calculator… Dar de data asta, mioritic resemnate, s-au multumit sa ma compatimeasca din priviri si sa-si vada in continuare de searbada existenta, la o cafea deja plina de praf.
Nemultumita ca am facut efortul de a ma trezi cu noaptea in cap numai si numai ca sa ajung la biblioteca, numai si numai ca sa se poarte ele asa cu mine, am hotarat ca e momentul sa dau inca o tura in multiubitul nostru Mercur, monopol de magazine acceptabile si substitut de mall craiovean, in cautarea Portofelului.
Acum fac o paranteza si va explic, sa intelegeti ce semnificatie mistica are acest ritual. Eu imi caut Portofelul de vreo cativa ani. De cateva ori am crezut ca l-am gasit, dar timpul mi-a dovedit ca ma inselasem. De-asta, mereu cand am putin timp liber, umblu prin magazine, incercand sa ma conving ca ceea ce au ei e ceea ce eu caut. Zadarnic.
Tot cautand portofele, am ajuns in strada, unde zilele Craiovei se desfasurau in plen. Ce bine, mi-am zis, poate la tarabele astea pline de nimicuri imi gasesc si eu Portofelul ;;). Asta nu s-a inamplat (era prea de tot). Dar ma bucur totusi ca am coborat in mijlocul celor multi si avizi de nimicuri ieftine de care nu au nevoie (am trecut de faza aia, am trecut :P), caci, in timp ce mirosul de mici si alte porcarii care se vindeau la norma mi-a intors stomacul pe dos, am avut o revelatie pe care nu o ai de multe ori in viata. Acum stiu de ce nu am prieten. Si, cel mai important, acum stiu de ce nu am portofel.
Pentru ca am pretentii irealizabile. Vreau ca portofelul sa fie incapator pe dinauntru dar micut pe dinafara. Vreau sa aiba multe multe compartimente de toate soiurile dar sa nu fie prea incarcat. Vreau sa fie roz da` parca ar merge si negru, dar cel mai bine cu buline. As vrea sa aiba si o fundita, dar daca il gasesc, vreau sa fie al meu forever, si aplicatiile se pot deteriora. Vreau sa aiba si fermoar si capsa, dar daca se strica ? As vrea sa fie si de piele, dar si accesibil. As vrea sa fie unic dar si usor de gasit. Ar trebui sa fie un fel de geanta in miniatura, dar cu siguranta nu m-ar multumi sa nu aiba aspect de portofel…
…Si ganditi-va ca tocmai azi, dupa luni de zile, mi-am dat in sfarsit seama ca, daca vreau sa il posed vreodata, trebuie sa il creez eu. Si chiar si-asa m-as plictisi dupa o vreme…
O solutie temporara ar fi sa-mi iau mai multe si imperfecte. Dar nu pot sa fac asta.La fel cum, de cativa ani, nu pot sa nu citesc un scurt rezumat inainte sa ma apuc de o carte (asta fiindca nu sufar sa le las neterminate).Daca nu-mi convine, mai bine nu ma mai apuc, decat sa o las dupaia, sau sa ma chinui o perioada indelungata sa o termin. Nu imi place sa fac un lucru doar asa ca sa fie, sau pe jumatate. Ori fac ceva cum trebuie, ori mai bine stau fara. Asa cum stau acum fara portofel (ma rog am unu` care in mod normal e pentru maruntis, de-aia toate bancnotele mele sunt mototolite, si toate actele, cartile de vizita, cardurile, legitimatiile, etc sunt inghesuite intr-un buzunar al unei genti. Va dati seama ce tragedie e daca imi schimb geanta si uit de acte…).
Si nu intamplator am adus vorba de carti. Eu acum citesc Lorelei (nu, nu balada lui Heine, ci romanul lui Ionel Teodoreanu. Da, ala care a scris La Medeleni.). Nu pot sa neg ca e o poveste foarte frumoasa (cel putin pana in punctul unde am ajuns eu cu lectura, ca nu ma tin nervii sa citesc foarte mult intr-o singura zi), totusi, stilul este teribil de deranjant. Un fel de labareala in vorbe. Adica nu stiu altii cum sunt, da` eu cand vad o singura actiune simpla, cum ar fi mersul pe strada printre tei al unui personaj invaluit intr-o juma` de pagina de metafore si descrieri, parca uit unde se ducea si de ce. Parca uit si care era personaju`. Ma pierd in peisaj, daca intelegeti ce vreau sa spun. Si cred ca de aceeasi afectiune sufar si cand imi caut portofel.
In alta ordine de idei, cand ma intorceam amarata si ganditoare din centru, printre multimile avide de nimicuri la preturi de nimic, paine si circ si Michael Bolton, am trecut pe langa Cinema Patria, si mi-a sarit in ochi afisul filmului Francesca. Am zabovit o clipa (vedeti, mi-a influentat cartea aia pana si exprimarea semi-colocviala de pe blog…) sa citesc distributia, din care nu i-am recunoscut decat pe Monica Barladeanu si pe Doru Ana. La antipozi ;))
Totusi, filmul suna Orange (intr-o miercuri, probabil), si mi s-a facut brusc dor de mersul la cinema, cu oricine, oricand, dar intr-un grup mare, vesel si zgomotos. Si tocmai ma gandeam cui sa propun sa mergem pana pe 29 sa vedem filmul, cand mi-am dat seama ca oricui as propune, o sa-mi spuna ce mi-as spune si eu, caci asta e adevarul: “De ce sa dam banii pe film, nu-l luam de pe net si-l vedem acasa?”. Da, intr-adevar, putem face si asta. Da` parca nu mai are farmec. Parca nu-mi mai doresc sa-l vad…
Si acolo, in fata usilor de la Patria, aceleasi pe care intra si mami cand era de varsta mea (ca ei nu aveau calculatoare cu internet, torrent, dc++ si alte minuni din astea), m-am gandit cu tristete ca tehnologia asta de care suntem dependenti ne-a usurat existenta atat de mult incat a devenit aproape absurda (si uite-asa mi-am amintit si de legendara fraza din cartea “Sex and the city” : “Prezervativul a ucis romantismul, insa a usurat foarte mult regulatul.”).
Aseara, de exemplu, am venit in fuga de la facultate si nu stiam cum sa-mi fac mai repede dus sa prind filmul de pe acasa. Cand am ajuns in cada, lenea mea strategica si-a spus cuvantul: de ce sa ma grabesc, nu iau eu filmul de pe net si-l vad cand vreau eu? Si mi-am vazut linistita si tacticoasa ca o pisica de baitza, iar filmul…well, cred ca o sa-l vad in seara asta :P.
Iar exemplele cu cinematograful si prezervativul nu sunt cazuri singulare. De exemplu eu nu inteleg de ce exista oameni care cumpara vibratoare si/sau papusi gonflabile, dupa caz. Adica nu inteleg care mai e farmecul. Asemeni filmului, pe care daca il vezi singur, piratat, pe un ecran minuscul, nu iti mai provoaca aceleasi senzatii ca la cinema, cu prietenii. Vorba unui mare clasic in viata, “e mare lucru sa stii cand sa te opresti”.
Un alt exemplu este tigara pe care am tinut-o cam o ora in mana, vineri, la facultate. La inceput pentru ca mi-era lene sa ma ridic de pe scaun sa merg afara, unde se fumeaza (adica la o distanta de aproximativ 5 pasi), apoi pentru ca ma obisnuisem asa. Parca imi si parea rau sa ma duc sa o fumez :)))
Ca un fel de concluzie, cred ca voi avea prieten atunci cand voi avea si portofel, mai exact, in ziua legendara in care o sa invat sa nu mai fiu obsedata si perfectionista. Momentan aceasta stare ma satisface total ;;)
In orice caz, lumea asta in care traim se duce de rapa. Si asta nu pentru ca invelitoarele la tampoane si protej-slipuri sunt de hartie care nu se recicleaza, si deci femeile nu sunt ecologice, desi sunt o majoritate minoritara (sau o minoritate majoritara?). Ci pentru ca placerile mici cum ar fi mersul la cinema sunt exact ca servetelele alea ieftine , dupa care tipam in 4 zari cand ne curg brusc mucii: devin importante atunci cand lipsesc!
Post scriptum: “Pierdut portofel imaginar. Daca il recunoasteti, sunteti in pericol! Daca apar manifestari neplacute, consultati medicul si/sau preotul!”
Ieri am fost la biblioteca, sa caut doua carti pe care trebuie sa le (re)citesc pentru scoala (ma rog, facultate, tot aia e :P). Ca niciodata, doamnele de acolo erau foarte tzafnoase si indiferente, si cand am intrebat de respectivele volume, au ridicat din umeri indiferente: “Nu sunt la raft”, si s-au asezat la loc, vazandu-si de treaba in continuare. De obicei s-ar fi dus in spate sa mi le caute, sau ar fi cautat macar in calculator… Dar de data asta, mioritic resemnate, s-au multumit sa ma compatimeasca din priviri si sa-si vada in continuare de searbada existenta, la o cafea deja plina de praf.
Nemultumita ca am facut efortul de a ma trezi cu noaptea in cap numai si numai ca sa ajung la biblioteca, numai si numai ca sa se poarte ele asa cu mine, am hotarat ca e momentul sa dau inca o tura in multiubitul nostru Mercur, monopol de magazine acceptabile si substitut de mall craiovean, in cautarea Portofelului.
Acum fac o paranteza si va explic, sa intelegeti ce semnificatie mistica are acest ritual. Eu imi caut Portofelul de vreo cativa ani. De cateva ori am crezut ca l-am gasit, dar timpul mi-a dovedit ca ma inselasem. De-asta, mereu cand am putin timp liber, umblu prin magazine, incercand sa ma conving ca ceea ce au ei e ceea ce eu caut. Zadarnic.
Tot cautand portofele, am ajuns in strada, unde zilele Craiovei se desfasurau in plen. Ce bine, mi-am zis, poate la tarabele astea pline de nimicuri imi gasesc si eu Portofelul ;;). Asta nu s-a inamplat (era prea de tot). Dar ma bucur totusi ca am coborat in mijlocul celor multi si avizi de nimicuri ieftine de care nu au nevoie (am trecut de faza aia, am trecut :P), caci, in timp ce mirosul de mici si alte porcarii care se vindeau la norma mi-a intors stomacul pe dos, am avut o revelatie pe care nu o ai de multe ori in viata. Acum stiu de ce nu am prieten. Si, cel mai important, acum stiu de ce nu am portofel.
Pentru ca am pretentii irealizabile. Vreau ca portofelul sa fie incapator pe dinauntru dar micut pe dinafara. Vreau sa aiba multe multe compartimente de toate soiurile dar sa nu fie prea incarcat. Vreau sa fie roz da` parca ar merge si negru, dar cel mai bine cu buline. As vrea sa aiba si o fundita, dar daca il gasesc, vreau sa fie al meu forever, si aplicatiile se pot deteriora. Vreau sa aiba si fermoar si capsa, dar daca se strica ? As vrea sa fie si de piele, dar si accesibil. As vrea sa fie unic dar si usor de gasit. Ar trebui sa fie un fel de geanta in miniatura, dar cu siguranta nu m-ar multumi sa nu aiba aspect de portofel…
…Si ganditi-va ca tocmai azi, dupa luni de zile, mi-am dat in sfarsit seama ca, daca vreau sa il posed vreodata, trebuie sa il creez eu. Si chiar si-asa m-as plictisi dupa o vreme…
O solutie temporara ar fi sa-mi iau mai multe si imperfecte. Dar nu pot sa fac asta.La fel cum, de cativa ani, nu pot sa nu citesc un scurt rezumat inainte sa ma apuc de o carte (asta fiindca nu sufar sa le las neterminate).Daca nu-mi convine, mai bine nu ma mai apuc, decat sa o las dupaia, sau sa ma chinui o perioada indelungata sa o termin. Nu imi place sa fac un lucru doar asa ca sa fie, sau pe jumatate. Ori fac ceva cum trebuie, ori mai bine stau fara. Asa cum stau acum fara portofel (ma rog am unu` care in mod normal e pentru maruntis, de-aia toate bancnotele mele sunt mototolite, si toate actele, cartile de vizita, cardurile, legitimatiile, etc sunt inghesuite intr-un buzunar al unei genti. Va dati seama ce tragedie e daca imi schimb geanta si uit de acte…).
Si nu intamplator am adus vorba de carti. Eu acum citesc Lorelei (nu, nu balada lui Heine, ci romanul lui Ionel Teodoreanu. Da, ala care a scris La Medeleni.). Nu pot sa neg ca e o poveste foarte frumoasa (cel putin pana in punctul unde am ajuns eu cu lectura, ca nu ma tin nervii sa citesc foarte mult intr-o singura zi), totusi, stilul este teribil de deranjant. Un fel de labareala in vorbe. Adica nu stiu altii cum sunt, da` eu cand vad o singura actiune simpla, cum ar fi mersul pe strada printre tei al unui personaj invaluit intr-o juma` de pagina de metafore si descrieri, parca uit unde se ducea si de ce. Parca uit si care era personaju`. Ma pierd in peisaj, daca intelegeti ce vreau sa spun. Si cred ca de aceeasi afectiune sufar si cand imi caut portofel.
In alta ordine de idei, cand ma intorceam amarata si ganditoare din centru, printre multimile avide de nimicuri la preturi de nimic, paine si circ si Michael Bolton, am trecut pe langa Cinema Patria, si mi-a sarit in ochi afisul filmului Francesca. Am zabovit o clipa (vedeti, mi-a influentat cartea aia pana si exprimarea semi-colocviala de pe blog…) sa citesc distributia, din care nu i-am recunoscut decat pe Monica Barladeanu si pe Doru Ana. La antipozi ;))
Totusi, filmul suna Orange (intr-o miercuri, probabil), si mi s-a facut brusc dor de mersul la cinema, cu oricine, oricand, dar intr-un grup mare, vesel si zgomotos. Si tocmai ma gandeam cui sa propun sa mergem pana pe 29 sa vedem filmul, cand mi-am dat seama ca oricui as propune, o sa-mi spuna ce mi-as spune si eu, caci asta e adevarul: “De ce sa dam banii pe film, nu-l luam de pe net si-l vedem acasa?”. Da, intr-adevar, putem face si asta. Da` parca nu mai are farmec. Parca nu-mi mai doresc sa-l vad…
Si acolo, in fata usilor de la Patria, aceleasi pe care intra si mami cand era de varsta mea (ca ei nu aveau calculatoare cu internet, torrent, dc++ si alte minuni din astea), m-am gandit cu tristete ca tehnologia asta de care suntem dependenti ne-a usurat existenta atat de mult incat a devenit aproape absurda (si uite-asa mi-am amintit si de legendara fraza din cartea “Sex and the city” : “Prezervativul a ucis romantismul, insa a usurat foarte mult regulatul.”).
Aseara, de exemplu, am venit in fuga de la facultate si nu stiam cum sa-mi fac mai repede dus sa prind filmul de pe acasa. Cand am ajuns in cada, lenea mea strategica si-a spus cuvantul: de ce sa ma grabesc, nu iau eu filmul de pe net si-l vad cand vreau eu? Si mi-am vazut linistita si tacticoasa ca o pisica de baitza, iar filmul…well, cred ca o sa-l vad in seara asta :P.
Iar exemplele cu cinematograful si prezervativul nu sunt cazuri singulare. De exemplu eu nu inteleg de ce exista oameni care cumpara vibratoare si/sau papusi gonflabile, dupa caz. Adica nu inteleg care mai e farmecul. Asemeni filmului, pe care daca il vezi singur, piratat, pe un ecran minuscul, nu iti mai provoaca aceleasi senzatii ca la cinema, cu prietenii. Vorba unui mare clasic in viata, “e mare lucru sa stii cand sa te opresti”.
Un alt exemplu este tigara pe care am tinut-o cam o ora in mana, vineri, la facultate. La inceput pentru ca mi-era lene sa ma ridic de pe scaun sa merg afara, unde se fumeaza (adica la o distanta de aproximativ 5 pasi), apoi pentru ca ma obisnuisem asa. Parca imi si parea rau sa ma duc sa o fumez :)))
Ca un fel de concluzie, cred ca voi avea prieten atunci cand voi avea si portofel, mai exact, in ziua legendara in care o sa invat sa nu mai fiu obsedata si perfectionista. Momentan aceasta stare ma satisface total ;;)
In orice caz, lumea asta in care traim se duce de rapa. Si asta nu pentru ca invelitoarele la tampoane si protej-slipuri sunt de hartie care nu se recicleaza, si deci femeile nu sunt ecologice, desi sunt o majoritate minoritara (sau o minoritate majoritara?). Ci pentru ca placerile mici cum ar fi mersul la cinema sunt exact ca servetelele alea ieftine , dupa care tipam in 4 zari cand ne curg brusc mucii: devin importante atunci cand lipsesc!
Post scriptum: “Pierdut portofel imaginar. Daca il recunoasteti, sunteti in pericol! Daca apar manifestari neplacute, consultati medicul si/sau preotul!”
Postări
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu