Absurdul comunicarii.

Motto: “- La ce te gandesti?

- Daca as fi vrut sa stii, as fi vorbit, nu crezi?”


Teatrul absurd (da, ala pe care tu nu-l intelegi si ti se pare o porcarie) este, de fiecare data, o metafora a alienarii. Relatiile dintre personaje se ascund in spatele unui cod indescifrabil de catre spectator sau de catre insasi personajele piesei. Mesajul transmis este o ruptura in ordinea fireasca a lucrurilor, mai exact, lipsa comunicarii. Atunci cand, de exemplu, un personaj intreaba : “Cat e ceasul?” iar un altul raspunde: “Aratam poza ta tuturor: vecinilor, curcanilor” sau “Sunt complet si pe jumatate disperata…”, dincolo de aspectul comic sau bizar al acestor schimburi de replici, putem recunoaste momentele de criza comunicativa din orice relatie de cuplu, cand (si aici citez) “eu spun ceva, tu imi raspunzi altceva. Fiecare cu ce-l doare.”

Deci, teatrul absurdului se regaseste in viata fiecaruia, la un moment dat sau altul. Si imi intareste convingerea ca Madame Teodorescu are dreptate sa afirme ca mecanismele comunicarii merg perfect atunci cand nu le observam: cand incepem sa ne “pandim” reactiile, e clar ca cineva are ceva cu altcineva, si ca ruptura absurdului s-a produs.

Totusi, nu sunt inca pe deplin convinsa ca totul sta in puterea noastra, intrucat “Non-comunicarea este imposibila.” Avand in vedere ca noi comunicam si atunci (mai ales atunci) cand nu vrem, iar 90% din ceea ce transmitem nu ne iese pe gura, cred ca involuntar ajungem la divergente de opinii, pentru ca nu poti regiza 100% schimbul de informatii dintre tine si altcineva. Pur si simplu nu poti sa controlezi total parerea pe care cineva si-o face despre tine. Si nici nu stiu daca ar mai avea vreun farmec, pentru ca atunci toata viata noastra ar fi un teatru prost jucat, un amatorism plin de falsitate, previzibil si penibil. Cam ca o telenovela.

Si nu trebuie sa uitam ca a comunica nu inseamna a indesa date catre o receptor. Comunicarea, ca sa fie eficienta, trebuie sa fie bilaterala. Atunci cand a intervenit un bruiaj pe canal (poate o terta sursa de date), cand codul nu mai este comun sau cand mesajul se transforma pe parcurs, acuratetea procedeului de feed-back poate avea de suferit.

Pe sleau, cand vrem sa relationam cu cineva, si nu neaparat de sex opus, trebuie sa ne asiguram ca vorbim aceeasi limba (chiar daca nu e nicio sansa sa nu fie roman, tot sunt sanse sa nu ne intelegem), ca suntem pe aceeasi frecventa si ca e cale libera intre noi. Clar?

Ah, si uitasem de o alta axioma: Comunicarea e ireversibila. Mesajul e indelebil. Prin urmare, odata ce ai deschis gura sau nu (e de ajuns si daca te-ai strambat demonstrativ sau ai ridicat spranceana), nimeni de niciunde, niciodata, nu va putea face in asa fel incat acel mesaj sa nu fi existat. Mesajele transmise nu pot fi facute sa piara. Decat prin uitare. Dar uitarea este un mecanism psihic involuntar, asadar, cel mai indicat e sa gandim de doua ori inainte sa tacem ostentativ. Cine poate si cine trebuie, va intelege oricum ;)

In orice caz, noi comunicam numai atunci cand avem un interes. Chiar si fara sa ne dam seama, orice act de comunicare, de la bizara frizura de o culoare indescifrabila, pana la injuratura cea mai olteneasca, este facuta cu un scop bine definit in subconstient sau chiar in inconstient. Prin urmare, nu trebuie sa ne facem griji sau sa ne studiem excesiv “limbajul trupului”, caci el isi face treaba fara sa ne explice noua in detaliu de ce si cum.

Tot la categoria “comunicare absurda” as discuta si de faimoasele “texte” ale “smecherilor”, care au senzatia ca ne dau pe spate cu prostia care le populeaza pana si organele reproducatoare.

Din top, pentru amuzament :

“Hai acasa sa facem ceea ce oricum o sa le spun maine tuturor ca am facut”

“Poate ca nu sunt cel mai dragut baiat, dar sunt singurul care vorbeste cu tine”

“Imi aduci aminte de bunica, numai ca cu tine nu m-am culcat INCA”

“Te-am urmat pana acasa. O sa ma pastrezi ?”

“Corpul tau e alcatuit 90% din apa si mie mi-e sete.”

“Stii ce ar arata bine pe tine? Eu!”

“Da... cautarea ta s-a terminat…”

“Tu crezi in ajutarea celor nevoiasi? Daca da, atunci ia-ma
acasa cu tine.”

“Avem vreun prieten comun care sa ne faca lipeala?”

“Vreau sa iti dau satisfactia de a mea refuza. Hai da-i drumul!”

“Esti asa de misto cum zic toti baietii?”

“Scuza-ma, vorbeai cu mine?
EA: Nu.
Tu: Atunci incepe acum.”

“De ce o fata dragutza ca tine, vorbeste cu un idiot ca mine?”

“Tu esti motivul pentru care am venit singur aici.”

“Vocile mi-au zis sa vin si sa vorbesc cu tine.”

“Doamne ce ma bucur ca nu sunt orb !”

“Unde ai umblat toata viata mea?”

“Ce-ar fi sa ii faci o surpriza mamei tale si sa ii zici ca diseara nu
vii acasa?”

“Salut numele meu este Mazgalici, ce parere ai despre mine pana acum?”

“Sunt nou pe aici, poti sa ma ajuti sa ajung in casa ta?”

“Scuza-ma, dar cred ca este timpul sa facem cunostinta.”

“Vorbim sau continuam sa flirtam de la distanta ?”

“Tu dormi in bratele tale?
Ea: Nu.
Tu: Atunci pot sa dorm eu ?”

“Am atatea emotii in fatza ta incat mi-am uitat replica de agatzat.”

“Poate ca nu sunt cel mai frumos baiat de pe aici, dar nu uita ca
frumusetea e trecatoare.”

“Nu mai pot astepta pana maine.
Ea: De ce?
Tu: Pentru ca arati din ce in ce mai bine.”

“Eu nu sunt asa de inalt, dar acum stau pe portofelul meu.”

Trebuie sa recunosc, initial nu am vrut sa dezbat aceasta problema din simplul motiv ca nu prea am cuvinte sa descriu asa cum ar merita penibilul acestor situatii. In ciuda acestui fapt, ma limitez sa spun ca cele pe care le agati cu asemenea abureli ieftine nu merita nici sa-ti bagi pula-n ele. Desi baietii ar indura chestii mai grave pentru o tavaleala…

[Ca o paranteza, singura fraza care chiar m-ar da pe spate – cat timp nu e doar o replica, ci un adevar – este : “Salut! Eu fac mai multi bani decat poti tu sa cheltui.”. Daca cineva chiar ar putea sa faca asta, atunci inseamna ca e intr-adevar barbatul perfect si ca nu mai conteaza nici daca are putza mica – nu in asta se masoara barbatia, nu? :))) ]

Oricum, pe mine ma scarbesc maxim (maxim am spus!) cei care fac uz (si abuz) de glumele astea expirate, si ma si enerveaza, nu pentru ca mi-ar pasa de ei, ci pentru ca astfel reiese ca au o parere extrem de proasta despre mine: ei chiar cred ca eu as iesi cu ei, si, culmea, dupa ce le-a iesit pe gura o asemenea perla!

O alta axioma a comunicarii este aceea a imposibilitatii non-comunicarii. Si atunci cand taci, cand refuzi sa vorbesti, iti comunici refuzul de a comunica. Iar acesta, la randul lui, este purtator al unor mesaje si sensuri pe care, involuntar, le transmiti.
Asadar, atunci cand te plangi ca “n-a mai dat niciun semn”, sa stii ca de fapt a dat un semn cum nu se poate mai evident. Singurul cu adevarat sincer, transmis insa involuntar. Cu cat afli asta mai repede, cu atat o sa fie mai bine pentru tine. Si, de fapt, orice act de comunicare implica (involuntar) un raport de forte (daca ne referim la comunicarea relationala, nu informationala), deci, aveti grija cine e boul si cine e vaca!

Celelalte axiome ale comunicarii au fost si vor mai fi dezbatute la momentul oportun, insa studiile de semiotica si semantica pentru sintaxa (in cazul de fata legatura de cuplu – fie el si triunghi) sunt recomandate pentru toate categoriile de varsta. Si nici nu au efecte adverse!

Stiti, de fapt absurdul comunicarii poate fi explicat gandindu-ne la cursurile de la facultate: fiecare isi intelege scrisul. Cat de stupid ar suna, indiferent ca tie ti se pare pictura abstracta sau hieroglifa in sanscrita, daca ii dai celui care a scris-o, ti-o va citi limpede, clar, si usor indignat: “ce nu intelegi?”. Asa e si cu acesti cocalari tristi, care, oricat m-as enerva eu si inca o mie ca mine, vor ramane o entitate minoritara (sau majoritara?) care exista nu ca psihologie, ci ca sociologie; nu ca persoane, ci ca argumente (sau daca vreti, contraargumente). Ca si civilizatiile aflate in stadii de barbarie, stagiile inferioare ale vietii humanoidului ( a se citi manelarii &co) sunt utile ca exemplu negativ, ca un fel de bau-bau.

Comunicarea ineficienta e o drama pe toate palierele vietii unui om. Cand mergi sa-ti iei un bilet de autobuz si vanzatoarea e scarboasa cu tine, suferi in sinea ta (“ce rai sunt oamenii si ce frustrati!”). Cand te uiti la tv si te enervezi ca exista canale ca OTV, iarasi, o comunicare proasta e cauza. Cand te uiti pe Animal Planet si constati tragica realitate a lantului trofic, iti dai seama, fara sa plangi (ca atunci cand te-ai uitat prima data la Bambi), ca asa e si in viata – daca nu stii sa comunici extrem de bine si concludent, ajungi mic dejun, pranz sau cina. Dupa caz.

Ca o paranteza, urasc intrebarile astea cretine, prin invaluire, pe dupa vishin(e **** **** ** ****),. E ca si cum ar spune : « Groh-groh, mai crezi in Mos Craciun ?“.

De ce nu intrebi draga direct : « Ai prieten ? » ? Iti cad oole ? Ti-e ca se sparg ? Poi, nu e nicio pierdere, si-asa nu le foloseai....


Post-scriptum : Stiu ca ma suni.
Si mai stiu si ca tu esti.
Nu stiu inca de ce...
.... dar te-as ruga sa incetezi.
Nu exista suficiente minute in intreaga retea Cosmote care sa ma convinga sa-ti (mai) acord fie si o singura secunda din viata mea.


A, si vreau sa te anunt ca esti cum nu se poate mai pueril.

Inandout.


Post-scriptum 2: Nu stiu ce se intampla cu mine, dar in ultima vreme nu sunt luata in serios. Nu-mi mai raspunde nimeni la mesaje nici pe mess, nici la telefon (desigur, ma refer la persoanele de care imi pasa, cu care vreau sa vorbesc, nu la agaricii care ma sacaie cu “apeluri anonime”). Apelez pe cineva pe mess, nu imi raspunde, si, dupa o vreme, iese. Sun, imi inchide, si nu ma mai suna inapoi. Sa fie oare o perioada dificila din punct de vedere astral? Sau, printr-o legatura misterioasa de prietenie si bunavointa, sa fi simtit cu totii ca acum e mai bine sa nu ma lase sa spun ce am de spus, pentru ca scot numai prostii pe gura? Ca o solutie temporara si permanenta (avand in vedere ca sunt complet si pe jumatate disperata), am decis sa recurg la cele mai vechi metode de a trece peste orice suferinta: ciocolata si pizza. Si sa trimit SOS-uri cu fum de tigara.