Asta seara am vazut un film care mi-a placut destul de mult. Titlul nu conteaza (deocamdata), conteaza ca vorbea despre pinguini, si despre obiceiurile lor de imperechere. Stiati ca masculul rascoleste intreaga plaja (ma rog, daca aia acoperita de gheata se poate numi plaja) pana gaseste piatra perfecta, pentru ca apoi sa o depuna la picioarele femelei? Si, mai ales, stiati ca decizia ii apartine ei in intregime? Stiati ca majoritatea pinguinilor sunt monogami? Iar daca femela ii respinge, aproape intotdeauna mor singuri?
Mie mi-a placut chestia asta cu pinguinii ca parabola pentru povestea cu blestemul. Filmul probabil l-ati vazut: este vorba despre un baiat care in copilarie, la faimosul joc cu sticluta, refuza sa se pupe cu una care era asa mai rockerita, si avea buzele negre (habar nu am de unde gasise asemenea ruj, dar cu siguranta il cautase ceva timp). Tipa il blestemase ca de fiecare data cand se culca cu o fata, urmatorul ei prieten sa fie “the one”. Si se pricepuse ca lumea la blesteme, pentru ca in urmatorii cativa zeci de ani, asta se si intamplase. Blestemul a fost insa rupt atunci cand el a respectat o lege fundamentala de bun simt, si anume “If you love somebody, let him/her go”.
Nu am putut sa nu reflectez ceva vreme si la pinguinii din viata mea, la blestemele pe care le-am aruncat eu si la cele care au fost aruncate asupra mea, paradoxal, si la cei pentru care “the next one” a fost “the one”.Mda, sunt speciala. Un fel de fenomen psihologic. Ceea ce ma deprima la partea cu blestemele este ca desi mie imi ies aproape de fiecare data, dupa ce se intampla rautatea respectiva ma deprim :-??. Ca sa nu mai spun ca de cate ori zic ca invidiez pe cineva, ca are o viata perfecta, in scurt timp ajung sa am si eu ce invidiam la persoana respectiva, si se dovedeste a fi un blestem. Mda, se intoarce roata. Mereu se intoarce.
De exemplu, acum cativa ani ma indragostisem rau de tot. Pana peste urechi. Nu mai vedeam nimic dincolo de deosebita putza care imi furase mintile. Universul meu era limitat de cei doi craci ai lui: nu mai vedeam nimic dincolo de ei. Si, evident, karma: lui nu i-a placut de mine absolut deloc :)). Si eu ceva timp am trait cu ideea ca daca tu esti ala care e pus in postura de a refuza, esti un om fericit. Si ca e bine sa ai admiratori. Ca e bine sa umble oamenii dupa tine. Uite ca Dumnezeu m-a auzit. Si, pot sa va spun, platesc blestemul acelui ratacit de care ma amorezasem cu varf si indesat. Si pot sa va spun (si va rog, spre binele sanatatii voastre psihice, credeti-ma pe cuvant) este muuult mai bine sa iubesti tu pe unu pe care-l doare in pipi de tine, decat sa se tina dupa tine o turma de maniaci. Chiar e mult mai bine asa. Mai bine stai si visezi cai verzi pe pereti pana ii auzi nechezand din tapet, decat sa te urmareasca tot felul de indivizi dubiosi, cu dorinte intense si inexplicabile din ce in ce mai variate si mai infricosatoare. Adica chestia asta cu „admiratorii“ e misto in prima faza, ca e funny. Dupa care nu mai e. E hartuiala. Te enerveaza. E ca un fel de placa stricata. E ca si cum ai incerca sa ii explici televizorului, pornit pe Stirile de la ora 5, ca tu tii cu oile, esti obsedata de ecologie, si da, iti doresti pacea mondiala. Nu exista asa ceva in orasul nostru. Cat timp va mai fi si un singur om indragostit, e razboi. Razboiul calorimetrelor care masoara “gheata din oceanul deziluziei”(posibil Antarctica, posibil vazuse filmul la care m-am referit mai sus :-??) este o constanta a vietii in “za big city”. Mereu am crezut ca telenovelele sunt ceva exagerat, si nu prea le-am suportat tocmai pentru partea emo: vaaaai ce trista sunt, m-as sinucide da` nu imi gasesc lama, unde e Jose Armando sa mi-o dea? (posibil lama :P). Acum imi dau seama ca cei care au scris scenariile sunt probabil oameni care fusesera inainte hartuiti de porumbeii astia care nu se mai lasa de meserie.
Stiti, ca o paranteza fie spus, eu (ca si un foarte iubit personaj) mereu am fost de parere ca vrajitoarea din “Hansel si Gretel” a fost o persoana neinteleasa. Adica femeia si-a construit casa vietii ei si tot ce voia era sa fie singura. Si vin tzancii aia nevropatzi, cu glicemia scazuta, nemancati, si se reped ca hunii, si ii distrug casa, presupunand ca singura fericire posibila a unei femei este sa aiba plozi pe langa casa. Serios ca a avut dreptate sa vrea sa ii fiarba de vii :-?? (sau ma rog, ce voia sa le faca). Cred ca asa o sa fac si eu cu aia care nu inteleg ca oamenii, ca si pinguinii, sunt specii la care femela (ca prea putine sunt femei, dar asta deja e alt subiect:P) face alegerea. “Femelele” se impart in doua categorii: cele care aleg, si cele care sunt alese. Momentan, eu aleg sa fac parte din prima categorie. Pentru ca eu detin controlul asupra vietii mele, si eu decid cine are loc si cine nu in existenta mea. Pana la un anumit punct nici nu am dat atentie pateticilor care “faceau coada” ca sa zic asa, dar acum deja telenovela a ajuns la prea multe episoade ca sa ma fac eu ca era doar reclama. Si ameninta sa devina un lung-metraj gen Harry Potter, cu 10001 de continuari. Si eu nu mai am chef. Nici de declaratii de dragoste in toiul zilei, pe la scoala sau pe la poarta scolii, nici de epopee pe messenger, blog, mail, sms, etc. Dumnezeu mi-e martor ca daca imi placea de vreunul din nefericitii astia, nu imi dadea nici macar bip, darmite sa imi scrie poezii. Da` deh. Asta e karma. Probabil ca de-asta m-am si indragostit de aia care se purtau urat. Nu mi-au placut niciodata dulcegariile. Si, o sa va intrebati, de ce ma atac atat daca mie nu imi pasa de „admiratori“? O sa va spun de ce: pentru ca ma simt jignita. Da. Ei ma jignesc. Ma subestimeaza. Ei chiar cred ca eu as iesi cu ei. Ca dupa toate showurile live in care au prestat, eu as alerga in bratele lor. Stiti care e chestia, voi baietii aveti impresia ca sunteti foarte diferiti, dar de fapt suntem destul de asemanatori. Stiti care e singurul motiv pentru care un baiat nu iese cu o tipa, nu? Daca o considera neatragatoare. Atat :P. Acum evident o sa sariti toti ca vai, ca stai, ca eu nu sunt asa. Mda. Pacat ca 100% dintre voi mintiti. Eh, acum vine partea socanta (recunosc, e o parere personala si mi-o asum, dar nu e singulara ;) ). Si la fete e la fel. Partea cu “ nu te vad decat ca pe un amic” sau “nu esti genul meu” sau bla bla bla bla bla…. e tot o modalitate de a spune ca, mda, nu te considera atragator.
Am vazut mai demult un film in care un tip incerca sa o agate pe cea mai buna prietena a lui, iar tipa incerca sa ii explice ca atunci cand o fata vede un baiat, in primele 3 secunde o voce din capul ei striga “DA” sau “NU”. Si ca in cazul lui, de cand se cunosteau, “NU-ul” persista. Asta ma chinui si eu sa lamuresc cu anumiti oameni, care recurg la strategii din ce in ce mai penibile. Recunosc ca iti admir tupeul. Recunosc ca in stupiditatea ta, ai fost original. Te admir. Cand ti-o face mintea pui, sa mi-i dai mie ;). O sa stiu eu ce sa fac cu ei, sa salvez viitorul lumii. Ecologia nu e totul, pe langa dioxid de carbon, si elementul “prostie” este in crestere rapida. E mai ceva ca o gaura neagra. Te ucide incet, si la cat sunt de persuasivi prostii, pot sa te si convinga ca au dreptate. Am mai spus, si repet (fraza nu imi apartine, dar ma regasesc in ea): sa nu te certi niciodata cu un idiot! (de data asta e alt idiot). Te aduce la nivelul lui, si te bate cu experienta.
P.S. Acum am recitit tot ce am scris. Dumnezeule, nu are niciun sens! Adica, nici macar eu, care stiam ce voiam sa spun (inainte sa ma apuc de scris) nu mai inteleg nimic! De fapt, lasa asa, ca incifrat e mai bine, nu se prind toti prostii care mai ajung pe aici din greseala :-J. Nu ca daca as scrie clar ar intelege ;)). Va doresc descifrare placuta :) , si pentru orice nelamuriri, stiti unde ma gasiti !
P.S.2: Filmul de la care a pornit toata paranghelia asta stufoasa de pareri contradictorii dar foarte incisive este “Good Luck Chuck!”. Ar fi mai bine sa NU il vedeti ;)). De ce? Mai cititi o data tot ce am scris, si veti intelege :)).
Mie mi-a placut chestia asta cu pinguinii ca parabola pentru povestea cu blestemul. Filmul probabil l-ati vazut: este vorba despre un baiat care in copilarie, la faimosul joc cu sticluta, refuza sa se pupe cu una care era asa mai rockerita, si avea buzele negre (habar nu am de unde gasise asemenea ruj, dar cu siguranta il cautase ceva timp). Tipa il blestemase ca de fiecare data cand se culca cu o fata, urmatorul ei prieten sa fie “the one”. Si se pricepuse ca lumea la blesteme, pentru ca in urmatorii cativa zeci de ani, asta se si intamplase. Blestemul a fost insa rupt atunci cand el a respectat o lege fundamentala de bun simt, si anume “If you love somebody, let him/her go”.
Nu am putut sa nu reflectez ceva vreme si la pinguinii din viata mea, la blestemele pe care le-am aruncat eu si la cele care au fost aruncate asupra mea, paradoxal, si la cei pentru care “the next one” a fost “the one”.Mda, sunt speciala. Un fel de fenomen psihologic. Ceea ce ma deprima la partea cu blestemele este ca desi mie imi ies aproape de fiecare data, dupa ce se intampla rautatea respectiva ma deprim :-??. Ca sa nu mai spun ca de cate ori zic ca invidiez pe cineva, ca are o viata perfecta, in scurt timp ajung sa am si eu ce invidiam la persoana respectiva, si se dovedeste a fi un blestem. Mda, se intoarce roata. Mereu se intoarce.
De exemplu, acum cativa ani ma indragostisem rau de tot. Pana peste urechi. Nu mai vedeam nimic dincolo de deosebita putza care imi furase mintile. Universul meu era limitat de cei doi craci ai lui: nu mai vedeam nimic dincolo de ei. Si, evident, karma: lui nu i-a placut de mine absolut deloc :)). Si eu ceva timp am trait cu ideea ca daca tu esti ala care e pus in postura de a refuza, esti un om fericit. Si ca e bine sa ai admiratori. Ca e bine sa umble oamenii dupa tine. Uite ca Dumnezeu m-a auzit. Si, pot sa va spun, platesc blestemul acelui ratacit de care ma amorezasem cu varf si indesat. Si pot sa va spun (si va rog, spre binele sanatatii voastre psihice, credeti-ma pe cuvant) este muuult mai bine sa iubesti tu pe unu pe care-l doare in pipi de tine, decat sa se tina dupa tine o turma de maniaci. Chiar e mult mai bine asa. Mai bine stai si visezi cai verzi pe pereti pana ii auzi nechezand din tapet, decat sa te urmareasca tot felul de indivizi dubiosi, cu dorinte intense si inexplicabile din ce in ce mai variate si mai infricosatoare. Adica chestia asta cu „admiratorii“ e misto in prima faza, ca e funny. Dupa care nu mai e. E hartuiala. Te enerveaza. E ca un fel de placa stricata. E ca si cum ai incerca sa ii explici televizorului, pornit pe Stirile de la ora 5, ca tu tii cu oile, esti obsedata de ecologie, si da, iti doresti pacea mondiala. Nu exista asa ceva in orasul nostru. Cat timp va mai fi si un singur om indragostit, e razboi. Razboiul calorimetrelor care masoara “gheata din oceanul deziluziei”(posibil Antarctica, posibil vazuse filmul la care m-am referit mai sus :-??) este o constanta a vietii in “za big city”. Mereu am crezut ca telenovelele sunt ceva exagerat, si nu prea le-am suportat tocmai pentru partea emo: vaaaai ce trista sunt, m-as sinucide da` nu imi gasesc lama, unde e Jose Armando sa mi-o dea? (posibil lama :P). Acum imi dau seama ca cei care au scris scenariile sunt probabil oameni care fusesera inainte hartuiti de porumbeii astia care nu se mai lasa de meserie.
Stiti, ca o paranteza fie spus, eu (ca si un foarte iubit personaj) mereu am fost de parere ca vrajitoarea din “Hansel si Gretel” a fost o persoana neinteleasa. Adica femeia si-a construit casa vietii ei si tot ce voia era sa fie singura. Si vin tzancii aia nevropatzi, cu glicemia scazuta, nemancati, si se reped ca hunii, si ii distrug casa, presupunand ca singura fericire posibila a unei femei este sa aiba plozi pe langa casa. Serios ca a avut dreptate sa vrea sa ii fiarba de vii :-?? (sau ma rog, ce voia sa le faca). Cred ca asa o sa fac si eu cu aia care nu inteleg ca oamenii, ca si pinguinii, sunt specii la care femela (ca prea putine sunt femei, dar asta deja e alt subiect:P) face alegerea. “Femelele” se impart in doua categorii: cele care aleg, si cele care sunt alese. Momentan, eu aleg sa fac parte din prima categorie. Pentru ca eu detin controlul asupra vietii mele, si eu decid cine are loc si cine nu in existenta mea. Pana la un anumit punct nici nu am dat atentie pateticilor care “faceau coada” ca sa zic asa, dar acum deja telenovela a ajuns la prea multe episoade ca sa ma fac eu ca era doar reclama. Si ameninta sa devina un lung-metraj gen Harry Potter, cu 10001 de continuari. Si eu nu mai am chef. Nici de declaratii de dragoste in toiul zilei, pe la scoala sau pe la poarta scolii, nici de epopee pe messenger, blog, mail, sms, etc. Dumnezeu mi-e martor ca daca imi placea de vreunul din nefericitii astia, nu imi dadea nici macar bip, darmite sa imi scrie poezii. Da` deh. Asta e karma. Probabil ca de-asta m-am si indragostit de aia care se purtau urat. Nu mi-au placut niciodata dulcegariile. Si, o sa va intrebati, de ce ma atac atat daca mie nu imi pasa de „admiratori“? O sa va spun de ce: pentru ca ma simt jignita. Da. Ei ma jignesc. Ma subestimeaza. Ei chiar cred ca eu as iesi cu ei. Ca dupa toate showurile live in care au prestat, eu as alerga in bratele lor. Stiti care e chestia, voi baietii aveti impresia ca sunteti foarte diferiti, dar de fapt suntem destul de asemanatori. Stiti care e singurul motiv pentru care un baiat nu iese cu o tipa, nu? Daca o considera neatragatoare. Atat :P. Acum evident o sa sariti toti ca vai, ca stai, ca eu nu sunt asa. Mda. Pacat ca 100% dintre voi mintiti. Eh, acum vine partea socanta (recunosc, e o parere personala si mi-o asum, dar nu e singulara ;) ). Si la fete e la fel. Partea cu “ nu te vad decat ca pe un amic” sau “nu esti genul meu” sau bla bla bla bla bla…. e tot o modalitate de a spune ca, mda, nu te considera atragator.
Am vazut mai demult un film in care un tip incerca sa o agate pe cea mai buna prietena a lui, iar tipa incerca sa ii explice ca atunci cand o fata vede un baiat, in primele 3 secunde o voce din capul ei striga “DA” sau “NU”. Si ca in cazul lui, de cand se cunosteau, “NU-ul” persista. Asta ma chinui si eu sa lamuresc cu anumiti oameni, care recurg la strategii din ce in ce mai penibile. Recunosc ca iti admir tupeul. Recunosc ca in stupiditatea ta, ai fost original. Te admir. Cand ti-o face mintea pui, sa mi-i dai mie ;). O sa stiu eu ce sa fac cu ei, sa salvez viitorul lumii. Ecologia nu e totul, pe langa dioxid de carbon, si elementul “prostie” este in crestere rapida. E mai ceva ca o gaura neagra. Te ucide incet, si la cat sunt de persuasivi prostii, pot sa te si convinga ca au dreptate. Am mai spus, si repet (fraza nu imi apartine, dar ma regasesc in ea): sa nu te certi niciodata cu un idiot! (de data asta e alt idiot). Te aduce la nivelul lui, si te bate cu experienta.
P.S. Acum am recitit tot ce am scris. Dumnezeule, nu are niciun sens! Adica, nici macar eu, care stiam ce voiam sa spun (inainte sa ma apuc de scris) nu mai inteleg nimic! De fapt, lasa asa, ca incifrat e mai bine, nu se prind toti prostii care mai ajung pe aici din greseala :-J. Nu ca daca as scrie clar ar intelege ;)). Va doresc descifrare placuta :) , si pentru orice nelamuriri, stiti unde ma gasiti !
P.S.2: Filmul de la care a pornit toata paranghelia asta stufoasa de pareri contradictorii dar foarte incisive este “Good Luck Chuck!”. Ar fi mai bine sa NU il vedeti ;)). De ce? Mai cititi o data tot ce am scris, si veti intelege :)).
P.S.3: Tocmai ati asistat la cel mai lung post al blogului meu. Sa-mi fie de bine, si la mai mare!
Postări
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu