Fara pic de bun simt...

Am zis k nu o sa imi mai pierd timpul scriind despre oameni imbecili care, din lipsa de ocupatie, o viata personala si altele, nu au ce face decat sa ma barfeasca. Continuu, si fara sa am ce sa le zic sa se opreasca. Totusi, penibilul unora este in ultima instanta enervant...

De curand, o “buna prietena” (nu atasez poza, stiu eu de ce :P), si-a permis DIN NOU sa intre la mine pe blog si sa comenteze ceea ce scriu eu, din punctul ei de vedere. Noi doua fiind, slava Cerului, foarte diferite, evident ca opiniile ei nu au fost tocmai sweet. De-a dreptul tzaranca a fost ca insista sa isi dea cu parerea, desi nu ma cunoaste, nu o cunosc, si eu nu mi-am permis sa fac asta cu ea, pe blogul ei. Desi ar fi multe de spus despre ce balmajeste ea pe-acolo :P.

Desi nu ar fi meritat, am acordat ceva timp gandindu-ma ce anume o face pe ea sa nu ma lase in pace, si sa continue sa comenteze, desi, repet, nu avem si nu am avut niciun fel de legatura. Cred ca e evident care e motivul nu? :))


Acum cativa ani, o prietena buna m-a sunat suparata foc. Imi spunea ca una (tot asa, una ca femeiusca asta insuportabila care nu-mi da pace ) , desi nu aveau nicio legatura, a simtit nevoia sa se duca la ea si sa ii spuna in fata ca ii e mila de ea. Prima mea reactie a fost sa rad, ca si atunci cand am citit replica asteia la articolul meu. Dupa care mi-am dat seama ca ea fusese afectata. Si i-am spus sa se gandeasca logic: ce faci atunci cand chiar ti-e mila de cineva? Atunci cand compatimesti sincer o persoana? In niciun caz nu te duci sa ii spui in fata. Cand simtim noi nevoia sa ii impungem pe cei din jur cu opiniile noastre „bine fondate“ si „adevarate pana la ultima litera“? Cand simtim nevoia subita sa ne amestecam in viata cuiva, desi nu e nevoie, nu are rost, nu ai de ce? Aha :P. Cand vezi la persoana respectiva ceva ce tu nu ai, si nu o sa ai niciodata. Referitor nefericita asta, cred k stiu ce invidiaza la mine. Din pacate pt amandoua, invidiaza ceva ce eu am capatat “cadou” fara sa vreau, un fel de bagaj de care ma tot chinui sa scap, pentru ca a devenit agasant.

Ea, chipurile “o prietena buna” ma detesta pentru ca eu refuz minunatia de baiat (ca barbat nu va fi in vecii vecilor, pana nu invata sa-si asume anumite chestii – si nu va invata). Si, in virtutea cunostiintelor medicale (ma abtin de la comentarii) imi explica stiintific ce probleme am eu. Poate ca eu am multe probleme, dar ea are cu siguranta mai multe. Lupul moralist, strugurii acrii…. Va dati seama, o fiinta deosebita. Daca ar incapea pe usa casei mele, as lua-o de nevasta ;)

Dar, paradoxal, nu asta m-a deranjat. Ca e frustrata, ca ma invidiaza ca nu ma mai lasa “bunul ei prieten” in pace, asta e, pana la urma si invidia e o forma de recunoastere a valorii. Ceea ce m-a deranjat a fost ceea ce a spus despre mine, urmat de sfatul de a face ceva pentru altii, mai bine, in loc sa ma vad pe mine centrul lumii.

Draga mea draga, ca imi trecura nervii, uitandu-ma la poza ta. Acum rad. In primul rand, tu in alt articol pe care l-ai scris dupa asta plin de venin, ai recunoscut ca nu te-ai implicat in viata ta in nicio activitate de voluntariat. Dupa ce vei face asta, poate, vom putea discuta despre ce inseamna sa vrei sa schimbi ceva, sa vrei sa poti sa faci si bine, nu numai sa clevetesti, ca la asta suntem buni toti.

A, si referitor la cuvantul “adversare”, rad si mai tare. Noi doua, draga mea, nu vom fi niciodata adversare. Pentru ca nu avem nimic de impartit. Nu concuram nicaieri. Pe Harry, daca il doresti, ti-l dau cu draga inima. Daca vreti sa va casatoriti, o sa fiu nasa.

Acum, serios vorbind, sa stii ca nu exista concurenta intre noi. Fiindca eu am bun simt, si nu ma cobor chiar atat de mult la nivelul tau, nu o sa iti spun de ce. Dar, tind sa cred ca stii :).



( Imi cer scuze pentru toti cei care intra aici si au citit prostia asta, si habar nu au despre ce e vorba. Ma revansez eu, cu prima ocazie. :* )