Casa de....plastilina!

Motto: “Cand te mariti, nu e ca la concursul Miss America. Nu conteaza doar proba in costum de baie. Mai conteaza si proba de talent: invartitul bastoanelor.” (Ghid de vanatoare si pescuit pentru fete) SI

" In primul an, cumperi mobila. In al doilea an, muti mobila. In al treilea an, imparti mobila." (Dragostea dureaza trei ani)

22 august, a fost o zi …sa-i zicem, speciala. O (sinistra) coincidenta a facut ca in aceasta zi sa se marite doua foste colege de clasa (nu una cu cealalta :P ).

Sa va spun: trebuia sa ma intalnesc cu o prietena la 7 seara, in fata la Gin Gin. Am ajuns putin mai devreme, si am vrut sa ma asez pe o banca in fata la Elena Cuza (din obisnuinta :“> ), sa fumez. Cand m-am apropiat de scoala, am observat eu ca se invarteau pe acolo cateva grupuri numeroase de oameni apartinand unei etnii minoritare, dar fiind imbracati “de petrecere”, m-am gandit ca sigur e iar o nunta in cantina liceului, si m-am asezat, linistita, pe banca.

De fumat n-am mai fumat, insa mi-am amintit ca trebuia sa returnez un telefon la care nu fusesem treaza ca sa raspund. In timp ce in telefon o voce vesela turuia despre distractia care urma in seara respectiva, aud, din mijlocul rromilor, o voce vesela, care se si apropia: “RUXIIIIIII!”. Era sora tipei care se marita.

Evident, nu a contat prea mult faptul ca eu vorbeam la telefon, ea a inceput sa-mi povesteasca diverse, printre care si faptul ca sora ei e cea care se marita. Vocea din receptor continua sa imi spuna cum o sa o facem lata din nou si din nou si cand obosim, o luam de la capat, ca trebuie neaparat sa ne distram. Nu stia ca eu ma distram deja ;))

Totusi, nuntile astea doua, suprapuse, m-au cam socat, si am cazut pe ganduri: nu cumva e ceva in neregula cu mine?

Casatoria la 19 ani. Ce vis! Pardon, ce cosmar! Cum sa te mariti cand esti in floarea varstei, cand ai ATATEA de facut, atatea de incercat, atatea oportunitati, cum sa iti limitezi asa drastic viata reducand-o la sfera gospodariei si eventual, a viitorilor plozi? Cand sa mai faci toate lucrurile pe care le poti face la 19 ani, la 30, cand o sa te saturi de tot, si eventual, cand vei avea si vreo 2-3 copii dupa tine? Cand sa iti mai faci o cariera (ca cele doua au renuntat, evident, la ideea de a merge la facultate), cand sa mai iesi in oras, sa mai cunosti lume? E exact ca atunci cand esti mica, si umbli prin casa cu pantofii mamei, te boiesti cu fardurile ei in fata oglinzii, imbraci hainele ei si incerci, fara sa reusesti, sa imiti comportamentul adultilor. Vrei “sa fii mare”. Toti am trecut prin asta si cred ca ma veti aproba cand voi spune ca odata deveniti adulti, ne dorim din ce in ce mai mult sa fim iar copii.

Asa e si cu aceasta castorie prematura, intre doi copii care oricum nu stiu ce vor de la viata. Cand o sa stie, o sa fie prea tarziu, pentru ca la 30 de ani nu poti sa o iei de la capat si sa dai timpul inapoi, sa ai iar 19 ani si sa-ti permiti lucrurile pe care ti le ingaduie varsta unui proaspat absolvent de liceu.

Fiecare varsta are farmecul ei, iar prin “arderea” nefireasca a unor etape (cele mai frumoase, de altfel) nu ai decat de pierdut. Pentru ca nu te mai poti intoarce acolo de unde ai plecat. Daca vrei sa fii femeie cand tu esti doar o fetita, vei fi o corcitura, la inceput, apoi, inainte sa-ti dai seama, baba. Si gata.

Eu nu cred in iubire, dar si daca as crede, totusi, la 19 ani nu iti poti da seama cu cine vrei sa iti petreci tot restul vietii. Restul vietii inseamna mult timp, timp in care te vei maturiza si vei gandi altfel. Ok, inteleg, va iubiti, e iubirea mare, da` nu e iubirea MAI mare daca faceti si acte. Stai cu el cat vrei, si cand nu-ti mai convine iti iei valiza si pleci de unde ai venit, ca e balta plina cu peste. Cand ai apucat sa semnezi „condamnarea la moarte“ (a.k.a. certificatul de casatorie), e mai greu. Si daca mai sunt si copii la mijloc, e mai nasol.

De ce sa te imbatranesti prematur, jucandu-te, ca un copil prost, cu hainele mamei? De ce sa nu porti cu mandrie si demnitate garderoba varstei tale?

Si totusi, ma bucur ca am vazut ce s-a intamplat cu ele, pentru ca asta mi-a dat sansa sa reflectez la situatia mea (de cateva zile eram putin amarata, pentru ca aveam impresia tampita ca imi lipseste ceva). Nu, nu-mi lipseste nimic. Lor le lipsesc cate o doaga si ceva tigle de pe casa. Mie nu.

Chestia cu maritisu e la fel ca treaba cu “de ce n-ai prieten, inseamna ca e ceva in neregula cu tine”. Societatea in care traim, cu mentalitati medievale deghizate in modernism (vezi “casatoria de proba” – de ce trebuia sa-i zici casatorie, concubinaj nu ne mai place?), ne face mereu, poate inconstient, sa credem ca e musai sa ai pe cineva langa tine. Da` de ce? Daca te simti foarte bine cu viata ta, cu iesitul in oras, cu aventurile, cu chestiile superficiale si amuzante si inutile si cretine si uneori inconstiente care se fac la 19 ani, de ce sa te simti incomplet/a pentru ca nu ai pereche? Cred ca asta ma deranjeaza cel mai rau la ideea de a avea prieten, ca ar trebui (cel putin partial) sa renunt la stilul meu de viata, la iesirile cu fetele, la toate nebuniile noastre, la rutina si tabieturile mele, la programul pe care mi-l fac mereu singura, la libertatea absoluta pe care o am. De ce sa renunt la lucrurile care ma fac sa ma simt bine si ma definesc pe mine, la momentul asta, doar “ca sa fiu in randu` lumii”? Eu nu am nevoie de mai mult de atat, pentru ca in cazul de fata, mai mult ar insemna mai putin. Si as iesi in pierdere.

Nu, nu sunt de acord, mentalitatea e gresita. Una minus Unu nu e egal cu Zero. Una minus Unu e egal cu O-Tipa-Libera. Care oricand poate avea pe cineva, dar nu pentru totdeauna. Si niciodata pe cineva care se va baga in viata ei suficient de mult incat sa produca o schimbare. Gen aia cu maritisu la 19 ani. Cand n-ai prieten, poti imediat sa-ti faci, daca de asta simti nevoia atunci, pe moment. Poti imediat sa nu mai fii singura, daca pe moment de asta ai chef, dar daca esti casatorita, lucrurile se complica un pic… Nu cred ca e nevoie sa ne punem cate-o zgarda de gat (pardon, la deget), pe care sa scrie numele celuilalt, ca sa simtim ca suntem “completi”. Fericirea nu vine de la o alta persoana. Daca nu te simti bine cu tine, nu te vei simti bine nici cu altu`.

De ce sa ai impresia ca un barbat e cireasa de pe tortul vietii tale? Sa fii singur nu implica si singuratatea, obligatoriu. Sa fii singur inseamna sa iti permiti mai multe. Si sa nu depinzi de nimeni.

Ma rog, poate credeti ca sunt invidioasa, si pana la urma nici nu conteaza ce impresie lasa acest articol, pentru ca l-am scris ca sa ma eliberez, nu ca sa impresionez (de altfel asta e rostul intregului blog). Le doresc sincer toata fericirea din lume (fara sa fiu ipocrita), si foarte mult noroc. Pentru ca stiu ca au nevoie de asa ceva ca sa le fie bine :)

Si poate, cine stie, vor fi mai fericite ca mine :-??. Si le multumesc, in sinea mea, pentru ca uitandu-ma la ele mi-am dat seama ca nu duc lipsa de nimic. Si ca sunt norocoasa, pentru ca sa te mariti nu e mare scofala, oricine poate, daca intr-adevar si-a facut un scop in viata din asta, insa tineretea e mult prea pretioasa ca sa mi-o pierd exersand batranetea. Si mi-am mai dat seama ca nu am prieten pentru ca nu vreau, pentru ca ar insemna sa ma schimb, mai mult sau mai putin, si viata mea e perfecta. Perfect neserioasa. Si asa vreau sa ramana. Cu riscul de a ramane nemaritata ;) [ si fara sa gust din “bucuriile vietii de parinte”].


L.E.: Ah, am uitat! Le urez celor doua perechi de proaspat insuratei “Casa de piatra!” (desi, fiind copii, mai bine le-as ura “Casa de plastic!” sau “Casa de plastilina” , dar nu vreau sa fiu rautacioasa, deja am fost, in randurile de mai sus :D)