Resturi

Motto: “Bărbaţii sunt de două feluri: cei pe care nu-i poţi avea şi cei de care nu poţi scăpa.”


Am fost de curand la o petrecere unde (credeam eu) nu cunosteam pe nimeni, in afara de persoana cu care am mers. Totusi, era o optiune mai buna decat statul in casa, plus ca nu e deloc rau sa mai cunosti oameni noi din cand in cand, sa mai iei aer, bla bla bla – ma gandeam eu, boindu-ma temeinic, inainte sa plec.

Nu mica mi-a fost mirarea cand am ajuns acolo, caci am constatat, de cum am intrat, ca ii stiam pe majoritatea.Lumea este foarte mica, imi dau seama de asta zi de zi, cand mai cunosc pe cate cineva si, din vorba in vorba, imi dau seama ca avem cel putin o cunostiinta comuna, daca nu chiar mai multe. Totusi, eu mergeam la petrecerea cuiva de care nici nu auzisem vreodata (spre rusinea mea, nici nu am intrebat cum il cheama, sau am intrebat si am uitat :”> ), si totusi pe multi dintre invitati cred ca stiam, daca ma chinuiam, sa spun si cum ii cheama. Erau prieteni de-ai lui ;)

Nu am putut sa nu observ ca imi aruncau unele priviri, hai sa zic ciudate, nu dubioase, pentru ca suna urat, insa destul de insistente, periodice si fixe. Si dupa ce am plecat (m-am simtit foarte bine, totusi, caci le-am interpretat ca fiind complimente, nu altceva), am inceput sa ma gandesc daca nu cumva meritam sa fiu privita asa bizar.

Nu, nu meritam. Nu am facut nimic condamnabil. El e o perioada din viata mea , pe care nu vreau si nu pot sa o sterg cu buretele. Ce a fost a fost frumos, cat a fost,ca doar amandoi ne-am dorit, nu? Viata mea nu incepe si nu se termina cu cineva anume, nu e nimeni de neinlocuit (desi, e drept, uneori pentru a inlocui o singura persoana ai nevoie de mai multe..). Macar acum sunt mai puternica, asa cum atunci nu eram.Si daca prin absurd ar trebui sa-i fie cuiva rusine de ceva, nu eu sunt aceea. Eu imi privesc cu foarte multa demnitate trecutul, tocmai pentru ca la momentul ala, cea care eram eu (atunci, nu ce am devenit ulterior) a luat cea mai potrivita decizie. Si daca se dovedea a fi o greseala, tot nu aveam de unde sa stiu. Si nu m-am purtat urat, nu am facut nimic, dar absolut nimic din ce ar putea sa ma puna intr-o lumina neplacuta. Nu am de ce sa fiu privita asa. De catre nimeni.

Ma bucur ca m-au vazut. Dumnezeu ii da fiecaruia ce merita, si uite ca eu n-am ajuns rau. Nimic nu e intamplator, si daca n-a fost sa fie, uite ca mie mi-a fost mai bine. Nu sunt nici proasta nici urata, si cat timp mai exista tipi „straight“ pe lumea asta, nu cred ca nu-mi gasesc pe altu`, daca o sa simt intr-adevar nevoia „sa nu mai fiu singura“. Sunt constienta ca valorez mai mult decat ar da/a dat el pe mine. Nu-mi permit sa privesc prea mult in trecut, pentru ca vreau sa traiesc in prezent, mai sunt atatea de facut, incat nu are rost sa irosesc minute si ore si zile pretioase din viata mea gandindu-ma la ceva ce am facut deja, nu? Ce e facut e bun facut (sau rau facut), dar nu mai conteaza. Invatamintele, daca or fi fost, le-am tras deja. Concluziile le stiu, amintirile au ramas si nici macar nu ma mai dor. Prin urmare, nu mai am la ce sa ma uit. Am fumat impreuna ce era de fumat. Restul e doar scrum ;)

Nu, nu cred ca poti sa fii complet indiferent fata de cineva la care ai tinut intr-adevar. Insa exista in viata momente cand iti dai seama ca, orice ar fi, nu ar mai avea rost. Nu se mai merita. Prima data a fost greseala lui. Daca i-as da o a doua sansa sa-mi demonstreze cat m-am inselat din prima, ar fi greseala mea. Nu oricine merita o a doua sansa, si nu intotdeauna greselile facute pot fi indreptate. Oricat ne-ar durea. Trecutul e trecut, trebuie asumat, nu “machiat”. Asta e. Astia suntem, cu astia defilam. Te deranjeaza ca exist? Muta-te! E lumea prea mica? Parasuteaza-te pe luna! Simt prietenii tai nevoia sa se beleasca, vizual, la mine? Treaba lor, keep talking about me, you’re making me famous. Eu nu as schimba nimic. Pentru ca nu vorbeste gura fara mine si nu fac nimic fara sa gandesc inainte. Fac numai ce vreau, atunci cand imi vine. De-aia pot sa ies mereu, si din cele mai jenante situatii, cu fruntea sus. Rusinea voastra nu e rusinea mea, scaldati-va in mocirla de unde ati venit, ca eu nu ma cobor acolo, scurta incursiune pe care am avut-o din greseala mi-a ajuns (repet, nu imi pare rau, dar asta nu inseamna ca nu mi-am dat seama ca atunci eram mica si proasta :P).

“Nu pot sa regret trecutul de vreme ce imi iubesc prezentul”. Asa e. Ceea ce sunt eu azi este, in parte, si rezultatul acelei perioade. Si nu pot sa o hulesc, pentru ca e mai bine acum. Si o sa fie din ce in ce mai bine. Privirile lor „imbalosate“ sunt, inca o data, o confirmare a noului meu statut. Pot sa am pe oricine, oricand. De-aia vreau sa raman singura. Mi-e de ajuns cum sunt acum. Restul e doar zgomot si barbati ;)