Pretul prostiei (in lei vechi si noi )

Motto: “Important nu e sa stii, ci sa ai numarul de telefon al celui care stie…” sau

“Femeile vorbesc mai mult – asta inseamna ca sunt mai deschise comunicarii. In plus, asta dovedeste ca barbatii inteleg mai greu si e nevoie de repetitii...“


Azi mi-a venit acasa factura Orange pe luna trecuta. Si mi s-a confirmat lucrul care speram sa fie o nefericita si exagerata greseala de calcul …


Sunt amarata si mi-e ciuda.


…si stau si ma gandesc, si ma intreb, deocamdata retoric, de unde si pana unde am eu atatea lucruri de spus, ca stau toata ziua pe mess, scriu si pe blog, ies si in oras, mai am un telefon, si totusi, uite, tot mai am o gramada de ganduri de exprimat. Mai nou, trebuie sa fiu taxata drastic pentru ca am logoree….



Mi-am amintit, in lumina evenimentelor recente, de copilarie. Am inceput sa vorbesc foarte repede, aveam prea multe de spus, pesemne.


Pe la 3-4-5 ani cam asa devenisem insuportabila. Intr-o zi m-a intrebat tati “Mah da tu taci vreodata?”, iar raspunsul meu prompt a fost “Da, tati, cand dorm…”



Cativa ani mai tarziu am inceput sa am si mai multe de spus si am inceput sa nu mai tac nici in somn. Tin minte si acum prima noapte in care m-am ridicat din pat si umblam, somnambula, prin apartament... [de fapt, nu-mi amintesc noaptea, imi amintesc de a doua zi, cand m-a intrebat mami ce cautam prin bucatarie, la nu stiu ce ora, si groaza mea cand mi-am dat seama ca incepusem sa merg si sa vorbesc in somn....].


A urmat apoi un „sleepover“ la o fosta colega, cand am adormit la un film si apoi m-am ridicat si am inceput sa spun ceva de nedeslusit [cel putin asa sustin ei], si i-am cam speriat ;)).


Acum, vorbesc aproape in fiecare noapte. De cate ori e cineva prin preajma care sa constate [caci dorm singura in camera de multi ani, deci doar ocazional sunt “supravegheata”], aud dimineata povesti care seamana incredibil, si pe care am ajuns sa le cred: se pare ca ma ridic, am ochii deschisi, si vorbesc foarte repede, cu mult patos, dupa care ma culc instantaneu, cand mi-am incheiat “pledoaria” [nu las dreptul la replica nici in somn, se pare ca treaba cu “eu am ultimul cuvant” e din instinct, sau din subconstient, sau chiar din inconstient, cine stie :-? ]


Freud avea dreptate. Toate ciudateniile si tot ce tine de comportamentul nostru se explica prin anumite intamplari din copilarie. Eu de mica nu ma mai puteam opri din vorbit. Tin minte ca o data s-a intamplat sa merg nu-stiu-unde cu autobuzul, cu tataie, si ca am inceput prin a conversa cu persoana care statea langa noi, dupaia cu inca cineva, si pana sa coboram, intreg autobuzul se amuza de vocea mea subtire dar extrem de insistenta, de parca as fi mancat cuvinte la micul dejun, iar acum era momentul sa “scuip” tot.

Tin minte ca de multe ori, chiar si in vis, aveam senzatia neplacuta ca am mai multe ganduri decat puteam exprima pe minut.

Nu as fi crezut niciodata ca aceasta predispozitie (genetica, presupun) de a vorbi mult si cu patos va fi ceva rau, dar uite ca s-a dovedit ca asa e :(.


Am citit acum ceva vreme [pe un blog, cred, chiar nu mai stiu care….] revolta cuiva care tot auzea in jur “Am minute”. De fapt, are dreptate persoana respectiva, nu AI minute, DAI minute pretioase din viata ta pe flecareli inutile. Bine, recunosc, eu nu sunt asa, eu cred cu tarie in ideea ca discutand iti poti rezolva multe dintre problemele care te macina sau, poti macar sa-ti schimbi atitudinea si felul de a le privi, ca sa-ti fie mai usor. Si cand sunt singura sau deprimata, sau cand merg pe strada si n-am ce face, sau cand trebuie sa astept undeva/pe cineva, de multe ori formez acelasi numar, ca sa mai schimb(am) doua-trei-cinspe vorbe inutile, pe aceleasi teme, intr-o sesiune de psihanalizo-terapie-telefonica (a.k.a. teleshopping psihic), la sfarsitul careia eu una ma simt mai bine.


Cele mai bune idei ale mele mi-au venit vorbind la telefon. Cele mai mari revelatii le-am avut tot la telefon. Ideile mele bizare si revolta sau ingaduinta pentru un personaj sau altul tot la telefon s-au nascut.

Nu, nu urmeaza sa fac apologia telefonului (am facut deja asta intr-un alt articol), acum vorbeam despre....vorbit. Nu cred ca ma pricep sa fac altceva mai bine decat sa vorbesc (si uite, tocmai asta am omis sa spun in anuntul meu in care solicitam angajare, din articolul trecut...). Insa adesea, dupa ce inchid telefonul (care deja a transpirat, saracu`, mai rau decat mine de la atata vorbarie), am sentimentul neplacut ca mi-am cheltuit ceva euro si ceva timp din viata vorbind aiurea, fara sa comunic ceva concret.


[Oare la facultatea de comunicare asta se invata, cum sa vorbesti mai putin (la telefon) si sa comunici mai mult? E o chestie subtila, un soi de body language cu putine sunete, strategice, sau e vorba de aceeasi cantitate de vorbe, dar mai bine plasata?]

Totusi, din atata vorba pe te miri ce teme, ajung la idei si concluzii care ma ajuta concret. Se poate discuta de terapie prin telefonie mobila, oare? Oare asta este marele secret al celor de la Cosmote, care au speculat prin abonamentul cu “vorbesti nelimitat” acest viciu?

Revenind la factura mea, a inceput sa ma ingrjioreze aceasta pornire obsesiva de a-mi discuta toate ideile si revelatiile (nu doar ale mele, ci si ale altora) la telefon. Ca sa ma las de vorbit la telefon ar trebui sa aplic una dintre metodele de renuntat la fumat (am citit despre multe dintre ele, niciuna nu m-a convins ca nu am nevoie de nicotina). De exemplu, sa gasesc un “inlocuitor” si, de cate ori simt nevoia sa vorbesc la telefon, sa recurg la acel “antidot”.

Problema este ca ar trebui sa scap de tot ce-mi aminteste de vorbitul la telefon, si asta chiar nu pot sa fac (nu, visul meu nu este sa ma izolez, doar ca sa nu mai platesc pretul exagerarilor mele). Plus ca ar trebui sa nu mai vad pe nimeni vorbind la telefon, pentru ca, asemenea tigarilor, mi-ar „face pofta“. Mda….sunt dependenta :


Momentan imi monitorizez minutele, si sunt cu ochii pe ele ca pe butelie (ca atunci cand voiam sa ma las de fumat si numaram tigarile , impunandu-mi o limita zilnica – dar mi-a trecut).


Prostia doare. Prostia se plateste. In functie de cat e de acuta sau de domeniul in care este exercitata fara atestat de libera practica, pretul variaza, si adesea, se rasfrange asupra celor care traiesc in jurul nostru.



…mie, de exemplu, imi platesc ai mei factura la telefon :D




P.S.: Pretul prostiei, la mine, luna asta, a fost de 68 de euro (cost suplimentar!) +abonament +tva (in lei vechi, aproximativ 3900 000, sau 390 RON).

P.S. 2: Stie cineva un grup de ajutor pentru dependentii de telefonul mobil? :-?

P.S. 3: Ce usor ar fi totul daca as trai in India, unde vaca e un animal sfant....